Literatura de azi 
Departe-n largul mării, apa e albastră ca albăstrelele şi limpede cum e cristalul, dar e şi foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulţime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.
Să nu credeţi însă că acolo nu-i decât nisip şi mâl; nu, acolo cresc copaci ciudaţi şi ierburi ciudate, şi tulpinile şi frunzele lor sunt aşa de mlădioase, încât se clatină la cea mai mică mişcare a apei, parcă ar fi vii. Toţi peştii, mici şi mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean şi ferestrele înalte şi arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperişul e făcut din scoici care se deschid şi se închid după cum se mişcă apa. Şi în fiecare scoică e un mărgăritar de preţ; numai unul şi ar fi destul să împodobească măreţ coroana unui rege.
Împăratul mării era de multă vreme văduv şi casa i-o ţinea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înţeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte şase. Încolo, era femeie vrednică, mai ales că ţinea foarte mult la nepoatele ei, domniţele mării. Acestea erau şase la număr şi toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingaşă şi moale ca o petală de trandafir, ochii albaştri ca nişte lacuri adânci, dar, ca şi celelalte, nu avea picioare şi trupul în partea de jos avea o coadă de peşte.
Toată ziua fetele se jucau prin odăile palatului din ai cărui pereţi creşteau flori vii. Când deschideau ferestrele de chihlimbar, intrau înăuntru peşti, aşa cum intră la noi rândunelele când deschidem ferestrele. Peştii veneau până-n preajma domniţelor, mâncau din palmă şi se lăsau mângâiaţi.
Afară, în faţa palatului era o grădină mare cu copaci roşii şi albaştri; poamele străluceau ca aurul şi florile ca focul, şi tulpinile şi frunzele se mişcau întruna. Pe jos era un nisip foarte fin şi albastru ca o flacără de pucioasă. Peste tot plutea un soi de lumină albastră, încât ai fi crezut că eşti sus în văzduh, cu cerul deasupra şi dedesubt, şi nu că eşti în fundul mării. Când apa era liniştită se putea zări soarele ca o floare mare, roşie, din care se revărsa lumina.
Fiecare domniţă îşi avea în grădină un loc al ei, în care sădea ce-i plăcea. Una dăduse stratului ei de flori formă de balenă, alteia îi plăcuse să şi-l facă pe-al ei după chipul ei însăşi, iar cea mai mică îşi făcuse stratul rotund ca soarele şi sădise numai flori roşii ca şi el. Domniţa cea mai mică era o fată tăcută şi gânditoare şi, în timp ce surorile ei adunau toate lucrurile ciudate care căzuseră de prin corăbii scufundate, ea, în afară de florile cele roşii, care semănau cu soarele, nu voise să aibă decât o statuie. Era un băiat frumos, sculptat din marmură albă şi pe care-l găsiseră într-o zi prăbuşit în fundul mării. Domniţa a sădit lângă statuie volbură trandafirie şi volbura a crescut şi ramurile ei atârnau peste băiatul de marmură aplecându-se către nisipul albastru de pe jos, pe care umbra se aşternea albastră şi tremura întruna ca şi ramurile. Ai fi zis că vârful şi cu rădăcinile se jucau împreună şi parcă tot voiau să se sărute.
Cea mai mare bucurie a ei era să vorbească despre lumea oamenilor. Bunică-sa mereu trebuia să-i spuie tot ce ştie despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi despre animalele care trăiesc sus pe pământ. Fetei i se părea mai cu seamă frumos că sus, pe pământ, florile au mireasmă, nu ca florile din fundul mării, care n-au parfum, şi că pădurile sunt verzi, iar peştii care se zăresc printre ramurile copacilor cântă de ţi-i mai mare dragul; bunica le zicea păsărilor peşti, fiindcă altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, că nu văzuseră niciodată păsări.
– Când aveţi să împliniţi cincisprezece ani, spunea bunica, o să aveţi voie să ieşiţi la faţa mării, să vă aşezaţi pe stâncă, la lumina lunii, şi să vedeţi corăbiile cele mari, şi o să vedeţi şi oraşe, şi păduri. […]
Şi iată că i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua ei de naştere cădea iarna şi de aceea ea a văzut ce nu văzuseră surorile ei când ieşiseră la faţa apei întâia oară. Marea era verde şi în toate părţile pluteau munţi mari de gheaţă şi fiecare parcă era un mărgăritar, zicea ea, şi totuşi erau mai mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care mai ciudate şi sclipeau ca nişte diamante. Ea s-a aşezat pe un munte de gheaţă şi corăbierii treceau speriaţi pe lângă dânsa şi vântul i se juca prin păr. Spre seară cerul s-a înnourat, a început să fulgere şi să tune, iar marea s-a întunecat şi a început să se zbuciume zgâlţâind munţii de gheaţă care străluceau la lumina fulgerelor. Corăbiile şi-au strâns pânzele şi pretutindeni era numai spaimă şi obidă, ea însă şedea liniştită pe muntele ei de gheaţă plutitor şi se uita cum fulgerele alunecă în cruciş şi în curmeziş pe cer.
Andersen, „Mica sirenă”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
