Literatura de azi 
La capătul străzii bătrâne s-au ivit în toamnă, odată amândoi, un băiat și un câine roș.
Suluri de praf în vârtejuri călătoare aleargă după ei, trec înaintea lor răsucindu-se și, fără veste, se risipesc în movilițe netede. Parcă aduce toamna, din tainice ținuturi înghețate, stoluri de dănțuitoare mititele și fumurii.
Băiatul merge grăbit, târând în picioare pantofii mari, cu tocuri strâmbe. Își îndeasă șapca pe urechi și-și trage pantalonii prea scurți peste genunchii goi. Câinele se ține în pas cu el, ridicând mereu botul negru și umed spre nasul roșu al băiatului, parcă vrea să-l întrebe ceva. Câinele are ochi buni și cuminți de copil, copilul are ochi bănuitori și triști de câine bătut.
O vreme, băiatul urmărește două frunze care se fugăresc pe trotuar la întrecere: una e verde și sunătoare, ca de tinichea, cealaltă moale și roșie ca o petală de mac. Lui i-e dragă cea roșie. Dar cealaltă o întrece și se duce, răsucindu-se și foșnind, parcă anume ca să-i facă în ciudă. Băiatul o strivește sub talpă pe cea roșie:
– Na, bleagă!
Într-o ogradă, pe crengile încâlcite ale unui tufiș, stau câteva boabe umflate și lăptoase, de hurmuz. Băiatul întinde mâna printre ostrețe. Un cățel tărcat se repede din fundul ogrăzii, fără să latre. Doar când ajunge lângă gard, cască gura și scoate un sunet aspru – parcă strănută. Câinele cel roș îl privește o clipă cu mirare, apoi întoarce capul, disprețuitor, și-și vede de drum.
Băiatul strânge între degete hurmuzul de furat. Bobița se face din ce în ce mai sticloasă, până ce pielea subțire plesnește și iese la iveală miezul ca un strop de zăpada moale și doi sâmburei negri și cleioși.
La crâșma cu geamuri vinete, de parcă a înghețat fumul pe ele, se deschide ușa cu clopoțel și în stradă năvălesc aburi fierbinți și miros de friptură.
Băiatul deschide gura, de parcă înghite mirosul cald și bun.
– Ți-e foame, mă?
Câinele dă din coadă: cum să nu-i fie foame?
– Ți-o fi, sărace … da’ parcă mie nu mi-i? …
Lângă cei doi tovarăși s-au ivit, din vreo casă sau de după vreun colț de stradă, o fată și un băiat. Ea e subțire și alintată, cu ochi buni și veseli. El are o crizantemă galbenă la butoniera pardesiului și părul în vânt. Vorbesc, uitându-se unul în ochii celuilalt, de aproape. Și odată cu ei, pe strada goală parcă s-a rătăcit un pic de soare. […]
Fata se apropie de ușa crâșmei, unde cei doi adulmecă lacom. Se apleacă și, cu un deget, ridică ușor bărbia înghețată a băiatului.
– Spune: ți-e foame?
– Ni-i foame.
– Și cum te cheamă?
Băiatul se uită la străină bănuitor, pe la coada ochilor: ce-o fi vrând cu ei? Însă cum fata râde cu tot obrazul, îi răspunde, îmbufnat:
– Pe mine mă cheamă Culai și pe el, Muchi.
– Pe el? Pe care el?
– Pe câine… că noi suntem doi…
Mâna moale și albă a fetei se lasă pe capul lățos și plin de scai al câinelui.
– Muchi …
Ar avea să spună ceva și nu știe ce. Ar vrea să facă ceva și nu se pricepe. Se întoarce spre însoțitorul ei, care, sprijinit de un stâlp, își strivește între degete crizantema de la butonieră.
Otilia Cazimir, „Vânt de toamnă”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
