Un zburător

Îi erau dragi copiii și era fericit că-i are la casă, deoarece „copiii la casă-s stâlp de viață”. Un om vrednic – socotea el – trebuie să facă în trecerea lui prin lume: o casă, un copil și o fântână, altfel nu-i om, și copilul era socotit fapta cea mai de preț.

Dintre toți, Aurel îi era cel mai drag și mai apropiat pentru că „de mic dădea semne de om mare”. Îi plăceau și lui Aurel jocurile, dar nu știu cum jocurile lui erau parcă mai aparte. Dacă se juca împreună cu ceilalți copii de-a „hoții și jandarmii”, făcea el ce făcea de semăna totul foarte mult cu viața adevărată, de la ei din sat. În jocurile care erau destul de numeroase: urjeanu, bătuta-ai lungă și ai scurtă, spiridușu, răzușu, masa, popicu, tauru-n bâtă, de-a v-ați ascuns și multe altele, el folosea și unele meșteșuguri, și asta-i plăcea lui badea Dumitru, că, zicea el, e bine să se deprindă copilul cu cât mai multe îndeletniciri de acest fel, că nu știi mâine cu ce va putea câștiga pâinea cea de toate zilele.

De mic copil, tot ce văzuse că meșterește tatăl său ca tâmplar ori fierar, Aurel se apuca să facă și el, în joacă, dar din joacă ieșeau lucruri frumoase și folositoare.

– Norocul și viitorul copilului – îi mai plăcea lui badea Dumitru să spună – depinde de purtarea părinților, că ce vede la părinți, aceea și el urmează să facă.

Badea Dumitru și lelea Ana le spuneau copiilor povești, îi învățau jocuri și cântece, iar la începutul iernii strângeau copiii vecinilor acasă la ei, împreună cu ai lor, și-i învățau colinde din bătrâni. Ce bucurie! Ce zile de sărbătoare pentru copii! Repetau zi de zi colindele, vreme de patru săptămâni, și-n seara de ajun plecau cu ceata pe la casele oamenilor. Nimeni nu se culca în seara aceea. Nici o lampă nu se stingea. Nici o poartă nu era închisă. Copiii intrau în curtea gospodarului, și Aurel striga la fereastră:

– Primiți colindătorii?

– Primim – se auzea din casă răspunsul gospodarului.

– Atunci pe care s-o zicem?

– Ziceți a fetii, c-avem o fată ca o floare.

Aurel rânduia în pripă ceata lui de voinici, le dădea tonul și începeau o melodie legănată, frumoasă, povestind în grai bătrânesc despre o adevărată minune:

La luncile soarelui

Grele ploi că mi-or plouat

Și luncile or înecat.

Roșu soare-a răsărit

Și luncile-or înverzit,

Feciori, fete mi-au venit

Le prindeau, le slobozeau,

Din gură le ispiteau.

Vine Leana, fată dalbă,

O prindeau, n-o slobozeau

Și din gur-o ispiteau:

– Spune, Leano, adevărat,

Pe tini cini te-o îmbăiat

Și cine te-o botezat ?

– Lăsați-mă-n voia sorții

Să vă spui cu direptății:

Pe mini cini m-o îmbăiat

Și cini m-o botezat.

Grele ploi că mi-or plouat

Și fața mi s-o spălat,

Roșu soare-a răsărit,

Fața mi s-o rumenit.

Răsuna satul acoperit de zăpadă înghețată de ger.

Erau și colinde care aminteau compătimitor că „la casa de om sărac s-o gătat făina-n sac”.

Afară era frig cumplit, zăpada le ajungea până la brâu, iar ei cântau ca-ntr-un univers absurd despre luncile soarelui și florile dalbe de măr…

După o scurtă pauză, ceata de voinici scanda apoi urarea tradițională:

Și noi ne-nchinăm

Dalba-i sănătate

La anul și la mulți ani!

Și așa treceau din casă-n casă, cântând ba a fetii, ba a junelui, ba Dănăleo, surdănăleo, ba alte colinde care ar fi spus cândva ceva, dar acum se încifraseră ca o ghicitoare. Era unul de-o frumusețe rară, care venea parcă din vremuri imemoriale, și tocmai de aceea îi plăcea nespus de mult lui Aurel. Pe acesta îl cânta mai mult singur, consătenii săi acompaniindu-l în surdină:

Jiiu mic mare-o venit

Dar de mare

Mărgini n-are

Mărginile bat munții

Și năstrachin nourii.

Noată, noată bour sur

Și de noată coarne-și poartă.

Dar în coarne ce-și mai poartă?

Aici, restul cetei răspundea patetic, cu solemnitatea unui cor din tragediile grecești:

– Poart-un leagăn de mătase.

Dar în leagăn cine șede?

șede Lina, fată dalbă.

Ea șede și chindisește

La gulere voinicești

Și la cămăși haiducești.

Cu banii primiți de la colinde, copiii-și cumpărau bomboane și zahăr de la prăvălia lui Samu; numai Aurel își păstra cei câțiva crăițari ca să-i cumpere taică-său cărți cu povești de la Orăștie, și șiroafe, adică șuruburi, să-și facă jucării din scândurile pe care le cioplea ca un mare meșter. Făcea fel de fel de lădițe, de păpuși pentru surioarele lui și unelte mici, cu care-i minuna pe consăteni.

– Ăsta nu trăiește mult – auzeai pe câte un bătrân – că-i prea cuminte și dăștept.

Aurel l-auzea și râdea pe înfundate, spunându-și: „A, acuma înțeleg eu de ce trăiesc unii așa de mult!…”

Oamenii se bucurau însă văzându-l cât e de mintos și-l iubeau ca pe propriul lor copil. Aurel nu era numai copilul lui badea Dumitru și al lelii Ană, ci al satului, așa cum mai târziu nu va fi numai al satului, ci al întregii țări, al întregului neam românesc și al veșniciei noastre în istorie.

Ion Dodu Bălan, „Copilăria unui Icar”

(fragment selectat de Odilia Roșianu)

(sursa foto: identitatea.ro)