Literatura de azi 
Karlo locuia într-o cămăruţă mică, sub scară, unde, în afară de un cămin frumos, aflat în perete, vizavi de uşă, nu avea nimic.
Dar căminul acesta, ca şi focul şi ceaunul ce fierbea pe foc, nu era adevărat, ci desenat pe o bucată de pânză veche.
El intră în odăiţă, se aşeză pe singurul scaun de lângă masa fără picioare şi, învârtind lemnul pe toate părţile, începu să taie cu cuţitul o păpuşă.
„Oare, cum să-i dau numele?”, se gândi Karlo. „Ia s-o numesc Buratino. Acest nume îmi va aduce noroc. Cunosc o familie în care pe toţi îi cheamă Buratino: tatăl-Buratino, mama-Buratino, copiii-Buratino… Toţi au trăit veseli şi fără griji…”
Ciopli în lemn, mai întâi părul, pe urmă fruntea, apoi ochii. Deodată ochii se deschiseră singuri şi se uitară drept spre el…
Karlo nu se arătă că s-a speriat, ci întrebă cum putu mai dulce:
– Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa de straniu? Dar păpuşa tăcu, desigur, pentru că nu avea încă gură.
Karlo tăie mai departe obrajii, apoi un nas obişnuit…
Şi, deodată, nasul începu să se lungească, să crească, se lungi şi se ascuţi atât de mult, încât Karlo se sperie.
„Nu-i bine că e aşa de lung…”
Şi încercă să taie vârful nasului. Dar, mare minune! Nasul se învârti şi se zbătu, rămânând astfel un nas lung-lung, curios şi ascuţit.
Se apucă apoi să-i facă gura. Dar abia reuşi să taie buzele, şi gura se deschise imediat:
– Hi-hi-hi-hi, ha-ha-ha-ha!
Din gură ieşi o limbă roşie, subţire şi obraznică. însă Karlo nu mai băgă în seamă toate trăsnăile, ci continuă a mânui cuţitul. Făcu păpuşii bărbia, gâtul, umerii, trupul, mâinile. Şi abia termină să taie ultimul deget, că Buratino începu să lovească cu pumnii în chelia lui Karlo, să-l ciupească şi să-l gâdile.
– Ascultă, spuse Karlo sever, nici n-am terminat să te fac şi ai şi începui să te răsfeţi?… Ce vei face mai târziu?…
Şi se uită crunt la Buratino. Dar el, cu ochii lui rotunzi ca de şoarece, privi spre papa Karlo.
Acesta îi făcu din aşchii nişte picioare lungi, cu labe mari, şi astfel, isprăvindu-şi opera, puse băiatul de lemn pe podea, ca sa-l înveţe să umble. Buratino se clătină pe picioroangele-i subţiri, păşi o dată, păşi de două ori, hop, hop, drept la uşă, şi sări peste prag direct în stradă.
Îngrijorat, Karlo se luă după el.
– Ei, ştrengarule, întoarce-te!
Dar de unde! Buratino fugea pe stradă ca un iepure; numai tălpile-i de lemn răsunau pe pietre…
– Prinde-ţi-l! strigă Karlo.
Trecătorii însă râdeau şi arătau cu degetul spre Buratino, care fugea din răsputeri. La o răscruce de drum, stătea un poliţist voinic, cu mustăţile răsucite şi cu o pălărie triunghiulară.
Văzând omuleţul de lemn fugind, el îşi desfăcu larg picioarele, baricadând astfel strada. Buratino voi să treacă printre picioarele lui, dar poliţistul îl apucă de nas, ţinându-l până sosi papa Karlo.
– Aşteaptă niţel, să vezi cum mă răfuiesc eu cu tine, spuse Karlo gâfâind, voind să-l bage în buzunarul hainei…
Buratino nu voi, sub nici un motiv, să stea în buzunarul hainei, dat peste cap, mai ales că ziua era foarte frumoasă, şi pe stradă se afla multă lume; răsucindu-se, scăpă din mâinile lui Karlo şi se trânti pe pietrele străzii, prefăcându-se că e mort.
– Vai, vai, spuse poliţistul, mi se pare că e ceva suspect aici.
Trecătorii începură să se adune şi, uitându-se la Buratino, dădeau din cap.
– Sărăcuţul, spuneau unii, probabil că din cauza foamei e aşa…
– Karlo i-a dat o bătaie soră cu moartea, spuneau alţii; flaşnetarul ăsta bătrân se preface numai că e om bun, dar în realitate e rău şi şiret.
Auzind toate acestea, poliţistul mustăcios îl apucă pe bietul Karlo de guler şi-l duse la circumscripţia poliţiei. Ridicând praful cu ghetele, Karlo ofta din răsputeri:
– Of, of, ce bătaie de cap mi-am făcut eu cu băiatul ăsta de lemn!
Când strada se goli, Buratino ridică nasul, privi de jur împrejur şi, sărind într-un picior, fugi spre casă…
Alexei Tolstoi, „Cheița de aur sau Minunatele pățanii ale lui Buratino”
(text selectat de Ioana Dana Oniciuc)
