Literatura de aziLiteratura de azi
21.04.2018

Taine mai mici, taine mai mari

Oamenii aruncau nisipul de zor și cel mai inimos, deși cu spor mai mic, părea Ismail. Bucătarul se opintea în lopată, și-i povestea, gâfâind, lui Haralamb, că Ieremia știa – mai fusese pe la turci – cum  se fac adevăratele saraigli la Stambul:

– Voi nu știm ce estem saraigli; voi spuneam sarailie! Hi-hi-hi!

În disprețul lui pentru cofetarii ghiauri, Ismail îi amintea ascultătorului că mâncase odată, la Galați sau Brăila, o asemenea sarailie și pe urmă trei zile băuse apă cu vadra, fără să-și potolească setea și să-i treacă sughițul. A, cu totul altceva se făcea la Stambul!

 După cum povestea bucătarul, firește cu alte cuvinte, nefiind prea bine deprins cu graiul ghiaur, turcii îi spuneau prăjiturii lor sarai-gli, adică prăjitură de serai. Ea a fost născocită de un cofetar vestit, pentru sultan și pentru femeile lui; dar cofetarul acela avea un ucenic șiret –  și, după ce-a învățat să facă prăjitura de serai, pezevenghiul a fugit și a vândut taina altor cofetari… Saraigliile la Stambul, după ce se coc, la un foc cu mare dibăcie potrivit, sunt gata poate numai pentru ghiauri. Credincioșii Coranului, adevărații cunoscători la lucru bun, le pun în borcane cu miere și trandafir și așa le lasă zece zile, să se îndulcească și să se înmoaie ca puful. Numai după aceea le mănâncă și p-ormă își ling degetele, dând har lui Allah. Dar asemenea sarai-gli poți să mănânci și douăzeci, fără să te prindă leșin la stomac și fără să-ți fie sete ioc.

– Aferim, bre, asta sarai-gli!

 Haralamb asculta și înghițea în sec, chinuit; nu era pofticios, dar cum să nu-i lase gura apă, la chipul cum povestea Ismail? Astăzi pesemne fusese ziua luptei lui cu ispitele! Colea, bucătarul cu saraigliile, dincolo basmaua galbenă, fluturând ademenitoare prin stuf. Oare mai era mult până la asfințit?

– Măi, turcule, mai tacă-ți gura! izbucni Gherasim. Nu vezi că l-ai scos din minți?

  ***

Avem taine şi le purtăm cu noi, taine mai mici, taine mai mari – când se dezvăluie îşi pierd o parte, două, trei, şapte, nouă părţi din puterea lor –, alteori se pierd de tot, ca puful păpădiei suflat de un vânt tăricel. Dar avem taine şi le purtăm cu noi – şi suferim, ne întristăm, plângem din pricina lor sau râdem şi ne bucurăm, fiindcă sunt şi altfel de taine, care ascund câte fericiri nu gândeşti.

***

Călătoria a luat sfârşit… Însă nimic nu poate fi comparat cu ce am simțit atunci când am realizat că am înfrânt moartea. Acum nimic nu mă va putea opri să fiu fericit.
Mi-a părut rău că a trebuit să mă despart de corabie, de căpitan, de marinari. Aş fi vrut să aflu cât mai multe despre ei. Dar aceştia, împreună cu vântul şi pânzele lor, trebuie să transporte un alt vis, poate şi mai frumos ca al meu.
Toate pânzele sus, curajoşii mei! , strigă căpitanul.
Adio vas indestructibil, bun venit pânze ale speranţelor, bun venit salvator al viselor mele…

Radu Tudoran, fragmente din romanul „Toate pînzele sus!”, Editura Tineretului, 1954

(texte alese şi redactate de Odilia Roşianu)

(sursa foto: 4sardines.canalblog.com)