Literatura de azi 
A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. Mă-sii i-a abătut să nască tocmai despre ziuă, la lăsata secului de postu mare, când se pornise o zloată grozavă. Paştele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a alergat cu brişca la moaşa satului tocmai în margine. Moaşa dormea; d-abia se întorsese acasă de la arendaşul moşiei, unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deştepte, până să se îmbrace femeia, până să se urce-n brişcă. Copilul a aşteptat cât a aşteptat şi, până să-şi piarză răbdarea mă-sa care se văita cumplit, şi-a pierdut-o el p-a lui şi s-a repezit aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii de la brişca lui tată-său la scară.
Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: Radu, Răducanu, Cănuţă – fără praznic la călindar. După ce s-a lăpădat de trei ori de Satana naşu-său pentru el, popa satului a luat copilul în mâni şi l-a vârât odată în cristelniţă: „În numele Tatălui!…” copilul a răbdat; pe urmă înc-odată: „…ş-al Fiului!…” copilul a-nceput să urle de apă rece parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: „…ş-al sfântului Duh!…” copilul s-a smucit dintre degetele popii ca o vârlugă, şi a scăpat în fundul cristelniţei. Popa a scos mâinile goale din apă, iar naşa a început să ţipe:
– Se-neacă, părinte, copilul!… Ce faci?
Popa şi-a sumes iute mânicile şi l-a scos cât a putut mai degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochişorii lui cârpiţi ca un broscoi în pierzare. L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au frecat, până i-a venit iar sufletul la loc.
– Măă! zice popa; mulţi copii am botezat de când sunt preot… să vă trăiască! dar aşa copil sucit n-am mai văzut!
Cănuţă a rămas sărman de părinţi tocmai când se făcuse copil de-nvăţătură… De una, mai bine pentru ei: mare bucurie n-aveau să capete după urmările lui. Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraş şi l-a dat la şcoală. A-nvăţat Cănuţă cât a-nvăţat, până a ajuns cu chiu cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă:
– Cănuţă!
– Prezent!
– Câţi domni a avut Țara Românească?
– Mulţi, domnule.
– Mulţi, mulţi! da câţi? neghiobule!
– … Câţi, domnule?
– Dar tu mă-ntrebi pe mine? or eu pe tine, prostule?
– Să-i numărăm, domnule…
– Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule?
– Am învăţat la armetică,domnule.
– Mergi la loc, nătarăule! Altădată să-i numeri.
S-a dus Cănuţă la loc şi s-a apucat să numere şi iar să numere.
A doua zi a venit dascălul şi mai supărat:
– Cănuţă!
– Aici.
– Câte feluri de numere complexe avem?
– Multe, domnule.
– Câte, dobitocule?
– Câte, domnule?
– Răspunde tu, boule!
– Să le numărăm, domnule!
– Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule?
– Am numărat domnii, domnule!
– Mergi la loc, vită! Altădată să le numeri.
Iar s-a dus la loc şi s-a apucat să numere câte feluri de numere complexe avem.
A treia zi, dascălul intră turbat:
– Cănuţă!
– Prezent!… Numerele complexe…
– Nu te-ntreb de numerele complexe…
– … Domnii ţării româneşti…
– Stăi, întâi să te-ntreb, loază… Câte râuri are Europa?
– Mă duc să le număr, domnule…
Şi a plecat Cănuţă. S-a dus la bunică-sa acasă şi i-a spus că nu mai merge la şcoală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat la dascăl, şi dascălul i-a spus:
– Babo, dă-l la meşteşug. Poate meşteşugul să-i dea de căpătâi, că nu-i de şcoală, e copil sucit, una îl întrebi şi alta răspunde. S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde ştii? nu e toată lumea făcută să se procopsească-n şcoală… să-l dau la stâpân; poate acolo să-i fie norocul lui.
Ion Luca Caragiale, „Cănuță, om sucit”
(fragment selectat de Ioana Dana Oniciuc)
