Literatura de azi 
Domnișoara Celesta
– Și-acum, îi spuse domnul Rușina’șaiurit Micaelei, acum trebuie să-ți căutăm rochie, aripi și baghetă.
– O să am aripi și baghetă magică? întrebă Micaela.
– Bine-nțeles, adăugă Rușina’șaiurit. Te felicit, adăugă dânsul, întinzându-i Micaelei o gheruță.
– Pentru ce? se miră ea.
– Pentru că ești numită zână… E-o mare cinste.
– Bine, dar dumneavoastră m-ați numit.
– Tocmai, zise Corbul, te felicit fiindcă ai fost numită de mine. Este cea mai mare cinste.
– Atunci, pentru ce nu vă numiți și pe dumneavoastră? întrebă Micaela.
– Pentru că prefer să fiu corb, îi răspunse Rușia’șaiurit,
Ieși de la ghișeu, sări jos, își scoase ochelarii îi vârî sub aripă și-i făcu semn Micaelei să-l urmeze. După ce au mers câteva minute în tăcere printre arbori, au ajuns în fața unui stejar pe care scria:
Domnul Rușina’șaiurit apăsă pe un buton micuț, ascuns în scoarța copacului și se deschise o ușă.
– O! rosti Micaela. Ce ascensor adorabil! Tare-ncântat ar fi frățiorul meu, Oliver, ce-adoră ascensoarele…
– Dar dumneata? întrebă Rușina’șaiurit.
– Eu? Eu ador corbii, șopti Micaela care începea să-l cam cunoască.
Corbul negru roși de plăcere și, cu aripa, îi mângâie Micaelei picioarele.
– Ești o zână mică și de treabă, spuse el. Ascultă: te sui în ascensor, închizi bine ușa, pe urmă apeși pe butonul Croitorie. Când se oprește ascensorul, te dai jos și ieși…
– Am să trimit ascensoru-napoi, zise Micaela.
– Dacă vrei, spuse Corbul. Ești zână, faci numai ce vrei. În dreapta ai să vezi un birou cu-o placă pe ușă: D-șoara Celesta. Ai să bați… Domnișoara Celesta e croitoreasa zânelor.
– E cumsecade? întrebă Micaela.
– E croitoreasă, spuse Corbul, și-o conduse pe Micaela până la ascensor.
Totul a mers de minune. De câte ori se urca-ntr-un ascensor, Micaelei îi era frică să nu-l vadă că trece de ultimul etaj și că sparge-acoperișul casei.
Dar ascensorul din trunchiul stejarului opri la etajul trei. Micaela ieși, dădu cu ochii de ușa Domnișoarei Celesta și bătu.
– Intră! strigă o voce dogită.
Micaela intră și văzu o doamnă bătrână, într-o rochie de mătase neagră și cu o bonetă peste niște bucle argintii.
– Bună ziua, domnișoară, spuse doamna bătrână. Cine ești dumneata?
Micaela întinse cartonașul pe care i-l dăduse Corbul.
– Sunt zâna Micaela, răspunse ea.
-Foarte bine, declară Domnișoara Celesta. Ne ocupăm numaidecât de dumneata.
André Maurois, „Țara celor o mie și una de mendre”
