Literatura de azi 
Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi alese. Dan. Era o alegere… obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de-dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără încuviinţarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca să-şi întocmească un ierbar, nemaipomenit, şi la mustrările ei, o confundase mai întâi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pentru că faţa şi limba lui colaborau de minune la naşterea unor strâmbături şi măşti atît de caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-l ia pentru că în fiecare dimineaţă se antrena în secret, undeva, departe, pe malul râului. Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrân în spatele casei.
Tic îl găsi, îşi băgă mâinile în buzunare şi tuşind boiereşte trecu de cîteva ori prin faţa lui. Dan era atât de cucerit de lectură, încât îşi uită obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării sale şi se gândi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru sine:
― Zău că era foarte simpatic, păcat de el.
Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila.
― Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de la genunchi. Tot ar fi ceva.
Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă.
― Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş…
De astă dată, Dan sări în sus ca un resort:
― Cine, mă? Ce s-a întâmplat? şi azvârli cartea aiurea.
― A, aici erai? Nu te văzusem… Ştii…
― Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întâmplat?
― Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare.
― Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraş. Îţi baţi joc de mine, mă cârnule?
― Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necârnule. Eu mă gândeam la căţeluşul lui Ifrim. Şi-a rupt săracul piciorul, şi ştii era atât de simpatic, căţeluşul…
― Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul…? Când ţi-oi trage un picior…
― Mai întâi – îl întrerupse Tic – încă nu s-a născut derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Şi apoi, când am văzut că nici nu-ţi pasă de sărmanul căţeluş, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie fiul celui mai bun frizer din oraş?… Eu cred că tu ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la mine de parcă… Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cârn. Eu, dacă aş fi în locul tău şi aş vrea să insult un cârn, aş găsi ceva mai deştept. Mopsule… sau măgarule!…
― Dar ce, măgarul e cârn?
― Dar ce, tu eşti cârn?
Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lectură, fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la istoria cu tăierea piciorului şi cu frizerul cel mai bun din oraş, ba mai primise, la urmă, şi o insultă straşnică. Să continue conflictul, era fără speranţă. De aceea îşi schimbă atitudinea:
― N-ai venit tu degeaba aici, cârnule. Trebuie să ai ceva în cap. De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de simpatie, aşa cum era în realitate, şi socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul şi momentul să înceapă atacul adevărat:
―Care-i femininul de la Harap Alb?
Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l batjocorească.
― Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ că n-am terminat cartea.
― Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la Harap alb.
Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atâta seninătate, încât Dan se lăsă convins.
― Dar ce, tu nu ştii?
― Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică?
― Cred că-i mai bine hărăpoaică…
―Nu se poate! Sună urât. Nu-i aşa?
― Atunci zi hărăpiţă!
― Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există?
― Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc.
― Hărăpoaică nu merge că nu-i urîtă. Hărăpiţă, la fel, nu merge că-i antipatică… Oare să-i zic Hărăpina albă?
― Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpina şi hărăpelă şi hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai… despre cine-i vorba? Ce hărăpină?
―Aha! te-ai trezit. Am întâlnit-o în curtea şcolii. Adică n-am întâlnit-o. Cum să-ţi spun?… Ne-am observat reciproc pe furiş. Dar am crezut că numai eu stau la pândă.
― Spune o dată! Despre cine e vorba?
― Dac-aş şti… şi Tic se apucă să-i istorisească întîlnirea neaşteptată din curtea şcolii. Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi curiozitatea îi era ațâțată la culme.
― Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur?
― La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru şi că e o scârboasă… Ca şi cealaltă. De altfel şi seamănă, continuă Tic amintindu-şi povestea cu florile, sunt amândouă nişte hărăpoaice şi-s amândouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă…
― De ce să-i zici şi albă?
― Dac-ai vedea ce rochie albă are… Ca zăpada…
― Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă.
― Ei şi! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic.
― De cît timp e în oraş?
― Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de cîteva zile…
― Ce te face să crezi asta?
― După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se vede că nu merge pentru prima oară.
― Aha! Va să zică, e de câteva zile aici şi nici nu s-a gândit să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în cap.
― Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi când a spus că în oraşul nostru spionii sunt proşti.
― Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi şi într-adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcându-te iscoadă nătângă. Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă.
― Ba e proastă şi-i arăt eu! se înfurie Tic.
― Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem uşurel la punct şi dacă-i fată de treabă…
― E-o îngâmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare să ne batem puţintel joc de dânsa?
― Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine face pe factorul nevăzut?
― Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.T. dacă vrei.
― Ştii unde stă?
― Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea. Dan primi fără mofturi invitaţia subînţeleasă de a compune scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv.
Constantin Chiriță, fragment din Cireșarii, vol. 2 – Castelul fetei în alb
(text ales și redactat de Odilia Roșianu)
