Literatura de azi 
A fost odată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia-și mai ținea zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face față valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm, de unde își arunca-n apă undița. Prindea doar peștișori mai mici, cu care nu prea reușeau să-și astâmpere foamea.
Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreață și mereu nemulțumită. Zi de zi se plângea de viața pe care o duceau și nu contenea să-și învinovățească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul își aruncă undița-n apă, nădăjduind să prindă cât mai mult pește. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undița-n mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peștișor mic, din cale afară de frumos și de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.
Peștișorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viață și să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă-i era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruță viața bietei vietăți, hotărându-se s-o lase să se întoarcă-n împărăția apelor. Peștișorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorințe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Își spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruțat viața micului peștișor auriu.
Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevastă îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povești întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni și de promisiunile peștișorului de aur. Preț de câteva clipe, nevasta bătrânului se arătă neîncrezătoare. Își spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruțase viața peștișorului. Dar, șireată cum era, se hotărî să pună la-ncercare promisiunea făcută de peștișor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe țărm și să-i ceară peștișorului să-i îndeplinească o dorință.
Pescarul porni înspre mare și, cam șovăielnic, îl strigă pe peștișorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peștișorului nu i se păru greu să-i îndeplinească dorința și-i promise pescarului că soția lui va fi mulțumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu-n odaia mică a căsuței o covată mare și frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-și capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peștișorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorință demnă de lăcomia ei.
Frații Grimm, „Peștișorul de aur”
(fragment selectat și redactat de Odilia Roșianu)
