Literatura de azi
Într-o împărăție cam ploioasă,
trăiau un împărat și-o împărăteasă
ce-aveau, cum se cuvine, și un prinț,
singur la părinți.
Prințul era de șase anișori
și miorlăia din noapte până-n zori.
În loc de „vreau!” spunea „miorlau!”
și tot „miorlau!” pentru „nu vreau!”
(- N-am înțeles! veți spune voi.
Ce-i ăsta, prinț? Sau e pisoi?
Te rugăm să nu-ți urmezi povestea
până nu ne lămurești acestea.
– Răbdare, dragii mei copii,
și singuri vă veți lămuri.)
Deci, cum spuneam, cu prințul miorlăit
deloc nu era lesne de trăit.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlăia că vrea baloane;
și-n loc de baloane
voia tromboane,
și-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar niște bomboane
cu gust de baloane,
și-n care să sufle
ca-n niște tromboane.
Astfel de dulciuri – vai! Nu se găseau…
Și prințul miorlăia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – că plouă afară;
Miorlau! – că afară-i soare;
Miorlau! – că-i zi de lucru;
Miorlau! – că-i sărbătoare…
Părinții nu mai știau ce să-i mai facă
– numai să tacă…
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o sută una jucării:
căișori de lemn,
puști de tras la semn,
gume și creioane,
rațe dolofane
de celuloid,
și căței și mâțe,
și păpuși semețe,
cu ochi ce se-nchid,
și iar se deschid…
Ah, dar prințul nostru nu tăcea de fel
El voia ceva știut numai de el:
ceva rotund, dar și pătrat,
ceva subțire, dar și lat
bun și la spart și la mâncat,
de o culoare,
(nu știu care)
dar nu aceea pe care-o are…
Miorlau! – de ce e luna lună?
Miorlau! – friptura nu e bună!
Miorlau! – vreau să mănânc compot!
Nu vreau compot că nu mai pot!
Miorlau! – că nu mă plac deloc!
De ce am nas și nu am cioc!
(Ei, și pe urmă, ține-te!)
De ce-s cocoși, cocoșii?
De ce sunt roșiile roșii
și vinetele vinete?
…Albi și împăratul, albi și-împărăteasa
De atâta miorlăială, se-îmbolnăvise casa.
Canarii asurziră, cățeii leșinară,
iar caii se mutară cu totu-n altă țară.
Bostanii și verzele
părăsiră grădinile.
Fugiră găinile,
Zburară și berzele
Și se făcu – pe câte știu –
în jurul prințului – pustiu.
…Doar mâțele sosiră toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la prințișor.
Sfârr… Sfârr…
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
năzdrăvani!
Și-ncepură să-l ațâțe,
miorlăind motani și mâțe:
„Miau-miorlau!
Hai cu noi!
Nu ești prinț
Ești pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, șoareci vei mânca.
Colții tăi vor ști să roadă
și-o să-ți crească-o coadă-coadă,
gheare – gheare
la picioare,
blană moale,
pe spinare,
sfârr… sfârr…
ochi ceacâri,
și mustăți –
și-o să te ferești de băț
și de cei cu colții răi,
de dulăi și de potăi.”
Atunci prințișorul, de frică
să nu se prefacă-n pisică,
uită de miorlăitul lui, firește,
și prinse să vorbească omenește
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
„Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
Și foarte bosumflate fură ele
că au putut astfel să se înșele…
Dragi copii, povestea-i gata,
Să vă duceți imediat
și la mama, și la tata,
să le spuneți răspicat:
„Iubiții mei părinti, nu vreau
să fiu și eu un prinț Miorlau!”
Nina Cassian, Prințul Miorlau
