Literatura de azi 
Într-un sat, odată, erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea îi spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Şi acum ascultaţi ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare şi să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, şi anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toţi erau ca şi cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea şi toate clopotele din clopotniţă chemau lumea la biserică. Oamenii erau toţi gătiţi de sărbătoare şi se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica şi toţi se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, şi Klaus era aşa de mândru, încât iar pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!”.
– Nu trebuie să spui aşa! zicea Klaus cel mare; numai un cal e al tău.
Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita că nu trebuie spună aşa şi striga: „Hi, căluţii mei!”.
– Îţi spun o dată pentru totdeauna să nu mai zici aşa, spuse Klaus cel mare. Dacă mai zici, să ştii că-i trântesc una în cap calului tău de nu se mai scoală în vecii vecilor!
– Nu, nu mai zic aşa! spuse Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe lângă el şi îi dădeau bună ziua, el iar se bucura şi se gândea ce bine-i că are cinci cai la plug şi pocnea din bici şi striga: „Hi, căluţii mei!”
– Las’ că-ţi dau eu ţie căluţi! a spus Klaus cel mare, a luat un ciocan şi a dat una în cap calului lui Klaus cel mic, de-a căzut jos calul şi nu s-a mai sculat.
– Vai, acuma nu mai am cal, a spus Klaus cel mic şi a început să se tânguie.
Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt, să se usuce, a băgat-o într-un sac, a luat sacul în spate şi s-a dus la târg, să vândă pielea calului.
Până la târg era departe şi drumul trecea printr-o pădure mare şi întunecoasă şi, pe lângă asta, s-a mai stricat şi vremea. Klaus cel mic s-a rătăcit şi, când a dat iar de drumul cel bun, începuse să se însereze; pe unde se afla el acuma era prea departe ca să mai ajungă la oraş sau să se întoarcă acasă până a nu se face noapte.
Chiar lângă drum era o casă ţărănească; obloanele erau lăsate, dar printre ele se vedea puţină lumină. „Am să mă rog să mă găzduiască în noaptea asta”, se gândi Klaus cel mic şi bătu la uşă.
I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus că bărbatu-su nu-i acasă şi că nu poate să-l primească.
– Bine, am să stau afară, a zis Klaus cel mic şi femeia i-a închis uşa în nas.
În curte era un stog de fân şi între stog şi casă era o şură cu acoperiş de paie.
– Uite, acolo am să stau, şi-a spus Klaus cel mic când a zărit acoperişul. Am să dorm de minune, că doar cocostârcul n-are să umble pe acoperiş noaptea şi să mă ciupească de picioare.
Fiindcă, am uitat să vă spun, pe acoperiş îşi avea cuibul un cocostârc.
Klaus cel mic s-a suit pe şură, s-a întins şi s-a întors pe-o parte, ca să se aşeze mai bine. Obloanele de lemn de la ferestre nu se închideau bine sus, aşa că se vedea în casă. În odaie era pusă masa, şi pe masă era vin şi friptură, şi un peşte straşnic. Nevasta ţăranului şi dascălul de la biserică şedeau la masă, numai ei doi, şi ea îi turna vin şi el înfuleca din peşte, fiindcă era tocmai mâncarea care-i plăcea lui mai mult.
– Tare aş mânca şi eu! se gândea Klaus cel mic şi îşi întindea gâtul ca să vadă mai bine. Pe masă mai era şi o plăcintă grozavă! Un adevărat ospăţ!
Deodată auzi nişte paşi pe uliţă şi cineva intră în curte. Era bărbatul care se întorcea acasă.
Era un om foarte cumsecade, atâta numai că avea o ciudăţenie: nu putea să-i sufere pe dascăli. Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la nevastă-sa, ca să-i dea bună seara, fiindcă ştia că bărbatul nu-i acasă şi femeia îl cinstea cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s-au speriat cumplit şi femeia l-a rugat pe dascăl să se bage într-o ladă mare şi goală, pentru că şi ea, şi el ştiau că bărbatul nu putea să-i înghită pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune şi vinul, fiindcă dacă le-ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce-i cu ele.
– Ce păcat! a oftat sus pe şură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile.
– E cineva acolo? a întrebat ţăranul, s-a uitat în sus şi la văzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiş? Hai mai bine în casă.
Klaus cel mic i-a spus că s-a rătăcit şi că-l roagă să-l găzduiască.
– Bucuros, dar mai întâi hai să îmbucăm ceva.
Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa şi le-a dat o strachină mare cu terci.
Ţăranul era flămând şi a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca şi se gândea mereu la friptură, la peştele şi la plăcinta care erau în cuptor. Sub masă, la picioarele lui, avea sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s-o vândă la târg. Terciul nu-i plăcea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul şi pielea de cal, uscată cum era, a scârţâit.
H. Chr. Andersen, „Klaus cel mic și Klaus cel mare”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
