Don Quijote la optsprezece ani

Un tânăr… să-i schiţăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei: închipuiţi-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lână, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătând nedesluşit când în vişiniu, când într-un azuriu ca cerul. Faţa prelungă şi oacheşă, umerii obrajilor ieşiţi în afară – semn de viclenie: muşchii fălcilor vânjoși – alt semn, după care deosebeşti fără greş pe un gascon, chiar când nu poartă beretă: tânărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă şi ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băieţandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puţin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atârnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpânului, când acesta umbla pe jos, sau le părul zbârlit al calului, când umbla călare.

***

În pofida oricăror strădanii, d’Artagnan nu putu să afle mai mult despre noii săi prieteni. Se mulțumi deci să creadă tot ce se spunea despre trecutul lor, sperând ca viitorul să-i aducă destăinuiri mult mai temeinice și mai întregi. Până atunci, Athos era pentru el un Ahile, Porthos era un Ajax și Aramis un Iosif.

Altfel, cei patru tineri duceau o viață veselă. Athos juca, dar totdeauna în sec. Cu toate acestea nu împrumuta niciodată nici un gologan de la prietenii lui, deși își ținea mereu punga la dispoziția lor; când i se întâmpla să joace pe cuvânt, a doua zi dimineață la șase trimitea să fie sculat din somn creditorul ca să-i achite datoria din ajun.

Porthos avea năbădăi: când se întâmpla să câștige, era insolent și falnic; dacă pierdea, se făcea nevăzut câteva zile în șir, și pe urmă se întorcea palid, tras la față, dar cu bani în buzunar.

Aramis nu juca însă niciodată. Era, de bună seamă, cel mai tont muschetar și cel mai nesuferit oaspete cu putință. Una-două, el trebuia să lucreze. Câteodată, în toiul unui ospăț, când fiecare, încălzit de vin și de vorbă, credea că o să mai stea la masă încă două-trei ore, Aramis se uita la ceasornic, se ridica, și cu cel mai grațios surâs își lua rămas-bun ca să se ducă, spunea el, și să consulte un luminat teolog cu care avea întâlnire; alteori se întorcea acasă, ca să scrie o lucrare, și ruga pe prietenii lui să nu-l tulbure.

 În acele clipe, Athos își flutura acel fermecător zâmbet melancolic, atât de potrivit cu nobilul său chip, iar Porthos trăgea dușcă după dușcă, jurând că Aramis nu va ajunge niciodată decât un biet popă de țară.

Și acum, după această scurtă privire asupra celor patru prieteni, să înnodăm firul povestirii noastre.

Alexandre Dumas, fragmente din „Cei trei muschetari”, Ed. Tineretului, 1969

(sursa foto: contraelpromediomexicano.com)