Literatura de aziLiteratura de azi
31.10.2020

Doamne! Ce frumos cântă!

Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în China, în vremuri străvechi.

Palatul împăratului Chinei era cel mai frumos din lume, clădit numai din cel mai scump porţelan, dar aşa de sfărâmicios, aşa de gingaş, încât trebuia să umbli cu mare băgare de seamă prin el – să nu se spargă. În grădină erau nişte flori minunate şi de cele mai frumoase atârnau zurgălăi de argint, care sunau mereu, ca să nu treacă cineva pe lângă ele şi să nu le vadă. Grădina era plină de minunăţii şi era aşa de mare încât nici grădinarul nu ştia până unde se întinde; dacă mergeai tot înainte ajungeai într-o pădure cu copaci înalţi şi lacuri adânci. Pădurea mergea până la marginea mării şi marea era albastră şi adâncă. Corăbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor şi într-un copac era o privighetoare care cânta aşa de frumos încât până şi un biet pescar care nu-şi mai vedea capul de treabă şi de griji se oprea în loc şi asculta când venea noaptea să-şi ridice năvodul.

        „Doamne! Ce frumos cântă!”, zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântă!”

        Veneau călători de peste mări şi ţări în oraşul împăratului ca să vadă palatul şi grădina şi toţi se minunau de atâta frumuseţe; dar când auzeau privighetoarea spuneau: „Ceva mai frumos nu se poate!”

        Călătorii când se întorceau la ei acasă spuneau ce-au văzut şi învăţaţii scriau sumedenie de cărţi despre palatul şi grădina împăratului Chinei, dar nu uitau nici de privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva; iar cei care erau şi poeţi slăveau în versuri privighetoarea din pădurea de la marginea mării.

        Cărţile pe care le scriau învăţaţii erau răspândite peste tot pământul şi câteva din ele au ajuns şi până la împăratul Chinei. Şezând pe tronul lui de aur le citea şi dădea din cap mulţumit, fiindcă în cărţile acelea se spuneau lucruri aşa de frumoase despre oraş, despre palat şi despre grădină. „Dar mai frumos decât totul e privighetoarea”, spuneau cărţile.

        – Ce-i asta? a întrebat împăratul. Eu nu ştiu nimic. Despre ce privighetoare e vorba? Să fie o asemenea pasăre în împărăţia mea şi chiar aici în grădină şi eu să nu ştiu? Trebuie să aflu din cărţi?

Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna.

        – Ia te uită ce-am aflat, a spus împăratul. Cică ar fi pe aici o pasăre minunată care se cheamă privighetoare. Se spune că ar fi cel mai minunat lucru din toată împărăţia. Cum se face că eu până acuma n-am ştiut nimic?

        – N-am auzit niciodată despre o asemenea pasăre, a zis sfetnicul. Nu s-a înfăţişat niciodată la curte.

        – Să vie aici numaidecât deseară şi să cânte în faţa mea – a spus împăratul. O lume întreagă ştie ce am şi numai eu nu ştiu.

        – Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o găsesc.

Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi.

        – Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile, foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii.

        – Cartea în care am citit asta, a zis împăratul, mi-a trimis-o împăratul Japoniei, aşa că nu poate să fie mincinoasă. Vreau s-ascult şi eu privighetoarea. Deseară să fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunăvoinţă. Şi dacă nu vine, atunci deseară toţi curtenii, după ce au să stea la masă, au să fie călcaţi în picioare.

Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare. Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.

        În sfârşit, au dat de o biată fată de la bucătărie care le-a spus:

        – Eu ştiu unde-i privighetoarea aceea şi am auzit-o cum cântă. În fiecare seară mi se dă voie să iau ce mai rămâne de la masă şi să duc de mâncare mamei care-i săracă şi bolnavă. Casa noastră e chiar pe ţărm şi când trec noaptea prin pădure şi mă opresc oleacă să mă odihnesc, ascult cum cântă privighetoarea. Cântă aşa de dulce că-mi dau lacrimile şi când o aud parcă m-ar săruta mama.

        – Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte.

Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea. Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.

        – I-auziţi, au spus curtenii, asta trebuie să fie privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate aşa de mică! Dar parcă am mai auzit noi glasul acesta!

        – Nu! E o vacă! a zis fata de la bucătărie. N-am ajuns încă.

Au mai mers o bucată şi au auzit nişte broaşte într-o baltă.

        – Straşnic de frumos! a spus preotul palatului. Acum o aud, cântă de parc-ar fi clopoţeii din templu.

        – Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi deodată privighetoarea a început să cânte.

        – Iaca, asta e privighetoarea, a spus fata. Ascultaţi-o cum cântă! Uite-o colo sus! Şi le-a arătat pe-o creangă o pasăre mititică şi cenuşie.

        – Cum, asta e? a spus sfetnicul. Nu mi-aş fi închipuit că-i aşa; e atât de mică şi de ştearsă! Eu cred că şi-a pierdut culoarea, de spaimă că vede atâtea feţe simandicoase în preajma ei.

        – Privighetoareo! a strigat fata de la bucătărie, măria sa împăratul vrea să te audă cum cânţi.

        – Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare dragul s-o asculţi.

        – Parc-ar fi nişte clopoţei de sticlă, a spus sfetnicul. Ia uite cum îi merge guşa! Ciudat lucru că până acuma n-am văzut-o. Au să se minuneze toţi de la curte când au s-o vadă.

        – Să mai cânt o dată împăratului? a întrebat privighetoarea. Ea credea că împăratul e şi el acolo.

        – Scumpă şi minunată privighetoare, a zis sfetnicul, am marea bucurie să te poftesc deseară la o serbare la curte, unde ai să farmeci pe măria sa împăratul cu cântecele tale minunate.

        – Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul.

La palat totul era pregătit ca de sărbătoare. Pardoseala şi pereţii care erau de porţelan străluceau luminaţi de mii de lămpi de aur şi pretutindeni erau flori frumoase care sunau din zurgălăi. Şi era o larmă de zurgălăi că nu te puteai auzi.

        În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi făcea semn din cap.

        Privighetoarea a început să cânte şi împăratului i-au dat lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz şi privighetoarea cânta tot mai frumos; cântecul ei îţi mergea drept la inimă. Împăratul a fost foarte mulţumit şi a spus ca privighetoarea să poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a mulţumit şi i-a răspuns că a fost răsplătită îndeajuns.

        – Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.

        – E cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o, spuneau doamnele de la curte şi au luat apă în gură ca să gâlgâie şi ele la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau că dacă vor gâlgâi au să fie şi ele privighetori. Până şi slujitorii şi fetele din casă îşi dădură în vileag mulţumirea lor şi asta e mare lucru, fiindcă soiul acesta de oameni e foarte greu să-l mulţumeşti. După cum vedeţi, privighetoarea era pe placul tuturora.

        A trebuit să rămână la curte; avea colivia ei şi putea să iasă la plimbare de două ori pe zi şi o dată pe noapte. Avea doisprezece slujitori şi fiecare din ei o ţinea legată de picior cu un şnur de mătase. Nu era deloc plăcut să te plimbi aşa.

        Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau, oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele ei, dar nici unul nu cânta ca ea.

        Într-o bună zi, împăratul a primit o ladă pe care era scris: Privighetoarea.

        – Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea, a spus împăratul.

Hans Christian Andersen, „Privighetoarea”

(fragment selectat de Odilia Roșianu)