Literatura de azi 
A fost odată un soldat priceput care se arăta foarte curajos și inimos în armata în care lucra. Dar la sfârșitul războiului îi dădură ca recompensă doar trei bani.
– În curând veți vedea că de mine nu-și bate nimeni joc! spuse soldatul cu năduf. Când voi găsi oamenii de care am nevoie, nu-i vor ajunge regelui toate comorile din țară pentru a mă plăti.
Plecă foarte supărat și, trecând printr-o pădure, văzu un om care tocmai scotea din rădăcină șase arbori cu aceeași ușurință cu care ar fi scos niște stuf.
– Vrei să fii servitorul meu și să vii cu mine? îi propuse soldatul.
– De acord, răspunse omul, dar înainte lasă-mă să-i duc mamei mele această legătură de lemne.
Luă un trunchi, îl întinse ca și cum ar fi fost o funie și îi legă cu el pe ceilalți. Îi puse apoi pe umeri și se îndepărtă.
La puțin timp după aceea se întoarse și porniră la drum.
Merseră ce merseră până întâlniră un vânător care, cu un genunchi la pământ, țintea cu pușca.
Soldatul îl întrebă:
– Spre ce țintești, vânătorule?
– La două mile depărtare este o muscă așezată pe o ramură de copac și vreau să o nimeresc în ochiul stâng.
– Hai cu mine, îi spuse soldatul. Toți trei ne vom distra de minune.
Vânătorul li se alătură. În curând, ajunseră într-un loc unde erau șapte mori de vânt, ale căror aripi se învârteau cu toată viteza, fără să sufle nici măcar o briză.
La două mile depărtare, văzură în vârful unui copac un om care, astupându-și o nară, sufla cu cealaltă.
– Ce faci acolo?
– Iaca suflu în cele șapte mori de vânt, pentru a le face să se învârtă.
– Hai cu mine, toți patru o să ne distrăm de minune, propuse din nou soldatul.
Omul coborî din copac și se alătură celorlalți.
După un timp, întâlniră un bărbat care, scoțându-și un picior, îl pusese lângă el și se odihnea stând în celălalt picior.
– Ce faci în asemenea poziție ? îl întrebă soldatul.
– Am mersul rapid și mi-am demontat un picior ca să nu mai merg atât de repede. Cu ambele picioare alerg atât de tare, încât nici păsările nu mă pot atinge.
– Vino cu mine, toți cinci ne vom distra de minune.
Omul îi însoți, dar nu merseră mult și întâlniră un bărbat care purta pălăria pe o ureche.
– De ce porți pălăria într-un mod atât de neobișnuit ? îl întrebă soldatul.
– Dac-o așez pe cap, se va face atât de frig, încât păsările vor cădea pe pământ congelate.
– Vino cu noi, toți șase ne vom distra de minune.
Grupul de prieteni ajunse în oraș, unde regele dăduse zvon că va da mâna fiicei sale cui va putea s-o întreacă într-o cursă. În caz că ar fi pierdut, aspirantului i s-ar fi tăiat capul.
Soldatul se înfățișă regelui și spuse:
– O să pun pe unul din servitorii mei să alerge în locul meu.
– Prea bine, dar și tu trebuie să dai socoteală, astfel că, dacă servitorul tău pierde, veți muri amândoi.
Soldatul acceptă condiția și îl trimise în cursă pe alergător, care își puse și al doilea picior pentru a concura cu prințesa. Câștiga cursa primul care alerga până la un izvor foarte îndepărtat și se întorcea cu un ulcior plin cu apă.
Când dădură startul, omul rapid ca vântul se pierdu în depărtare. Ajunse la izvor, umplu vasul și se culcă. Prințesa, văzându-și rivalul dormind, îi goli ulciorul.
Cursa ar fi fost pierdută dacă nu ar fi intervenit vânătorul cu vederea sa uimitoare, care, de pe terasa palatului, ținti atât de bine, că nimeri craniul ce servea drept pernă alergătorului.
Acesta tresări de spaimă și își dădu seama de greșeala sa. Fără să se lase învins, se întoarse la izvor, umplu din nou ulciorul și tot ajunse înaintea prințesei la palat.
Dar regele nu dorea ca fiică sa să se mărite cu soldatul, așa că se gândi la un plan ca să scape de el și de oamenii lui.
– Acum trebuie să vă sărbătoriți victoria cu un ospăț pe cinste, spuse regele.
Îi conduse într-o sală care avea podeaua și ușile acoperite cu fier și ale cărei ferestre erau protejate de grații groase. Pe masă erau servite bucate aburinde.
Când ajunseră înăuntru, regele închise ușile și puse lacăt.
Apoi, îi porunci bucătarului să aprindă un foc mare dedesubtul sălii, până când placa de fier se înroși ca vinul.
Comesenii începură să simtă o căldură sufocantă și, când încercară să iasă din cameră, constatară că erau blocați înăuntru și că regele le întinsese o cursă.
– Nu va fi cum vrea el, strigă pălărierul. O să fac un îngheț atât de mare, încât focul se va retrage rușinat.
Și, acoperindu-și capul cu pălăria, făcu un frig teribil, astfel încât mâncarea îngheța în farfurii.
După ce trecură vreo două ore și regele consideră că toți arseseră, porunci să se deschidă ușa. Văzându-i pe toți șase ieșind bucuroși, regele abia își putu ascunde mânia.
Totuși, înțelegând că nu poate să facă nimic împotriva acelor oameni, se hotărî să-i cumpere cu bani.
Charles Perrault, „Șase prieteni în jurul lumii”
(fragment selectat de Odilia Roșianu)
