Literatura de azi 
Artemis, sora lui Apolo, era zeița vânătoarei. Ea-i ocrotea pe pământeni – cum socoteau vechii elini – când înstrunau, la vânat, arcul. Pentru oblăduirea lor, le cerea muritorilor jertfe de sânge, închinăciuni, recunoștință cât mai multă.
Și după cum zeul Apolo era lumina ce țâșnea din astrul sclipitor al zilei, Artemis se spunea că era lumina palidă a nopții.
Aezii povesteau că ea, îndată după naștere, s-a înfățișat tatălui său, I-a îmbrățișat genunchii sacri și a grăit:
– Dă-i, tată, dă-i copilei tale dreptul de-a rămânea pururi fecioară… ca lui Apolo, dă-mi și mie un arc și o tobă cu săgeți. Dar ce spun eu?… N-ai să mă înarmezi chiar tu. Ciclopii înșiși s-or grăbi să-mi făurească-o tolbă bună și mi-o vor umple cu săgeți. Mai dă-mi, te rog, încă și dreptul de-a duce-n mână o făclie și de-a mă-nveșmânta într-o tunică, ce nu va fi mai lungă de genunchi, să nu mă stânjenească la vânat. Doresc să mă urmeze, în cortegiu, șaizeci de fete de-ale lui Ocean. Și dă-mi și douăzeci de nimfe, să mă slujească-n vremea când nu voi mai doborî râșii și cerbii. Să-mi aibă girjă de încălțăminte, ca și de câinii credincioși. Pune sub ocrotirea mea doar un oraș, care-l vrei tu, căci arareori voi poposi într-însul… Voi locui mai mult în munți…
Zeus a ascultat în liniște ruga zeiței, apoi, zâmbind în barbă, i-a grăit:
– Fie precum vrei tu, copilă!… Îți împlinesc dorința ta… Și a dat poruncile de trebuință.
Alexandru Mitru, „Legendele Olimpului”, fragment din capitolul Artemis (Editura Tineretului, 1960)
(text ales și cules de Odilia Roșianu)
