Literatura de azi 
Deodată, Heidi se așeză pe jos și, după ce-și scoase la iuţeală pantofii și ciorapii, se ridică din nou și începu să tropăie de bucurie; își scoase apoi șalul și rochia de duminică pe care mătușa Dete i-o pusese peste cea de toate zilele, ca să nu aibă nimic de dus. Când se dezbrăcă și de cea de a doua rochie, rămase numai într-o fustiţă, iar braţele goale îi ieșeau din mânecile scurte ale cămășuței. Împături totul cu grijă și se apucă să sară și ea în urma caprelor, alături de Peter, la fel de sprintenă ca întreaga turmă. Peter nu apucase să vadă această schimbare, dar, când o zări pe Heidi în noua ei ţinută, se strâmbă și întoarse capul într-o parte. Uimirea lui crescu și mai mult văzând grămăjoara aceea de haine; căscă gura până la urechi, dar nu suflă o vorbă. Heidi se simţea acum nespus de ușoară și de liberă și avea un chef nestăvilit de a sta de vorbă cu Peter, care se văzu silit să răspundă la nenumărate întrebări. Fata voia să știe tot: câte capre are, unde le duce și ce face toată ziulica acolo, sus. Și așa, din vorbă în vorbă, ajunseră în cele din urmă la cabană, nu departe de locul unde îi aștepta Dete. Cum îi zări, Dete strigă uluită:
— Heidi, ce-ai făcut? Unde-i rochia de duminică? Și cea de toate zilele!? Unde ai lăsat șalul și pantofii cei noi, pe care abia ţi i-am cumpărat? Unde-s ciorapii tricotaţi cu mâna mea?
Fetiţa arătă liniștită spre poalele povârnișului. Mătușa se uită într-acolo și văzu, într-adevăr, un pachet cu un moţ roșu în vârf, de bună seamă șalul de bumbac.
— Nefericito! strigă ea mânioasă. Ce ţi-a venit să te dezbraci? Ce înseamnă asta? Ți-ai pierdut minţile?
— Nu mai am nevoie de haine, răspunse Heidi, fără a părea câtuși de puţin tulburată.
— N-ai pic de minte, copil neastâmpărat! se văita mătușa. Cine o să coboare acum să le aducă? Până acolo e drum de o jumătate de oră. Hei, Peter, ce stai aici ca bătut în cuie, dă fuga și adu pachetul…
— Nu pot, și așa sunt în întârziere, răspunse Peter neclintit, cu mâinile în buzunare.
— Dacă stai și te zgâiești așa la mine, nu te alegi cu nimic, strigă mătușa Dete. Mai bine, vino-ncoace să-ţi dau ceva frumos…
Și, rostind aceste cuvinte, îi arătă un bănuţ strălucitor. Așa stând lucrurile, Peter porni la vale zburând, de parcă ar fi avut aripi, luă iute pachetul la subsuoară și se înapoie atât de repede, încât mătușa nu putu să nu-l felicite când îi dădu banul câștigat pe drept.
După trei sferturi de oră de mers, mica trupă ajunse la pășunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, așezată în bătaia vânturilor, dar și a soarelui, și de unde îmbrățișai cu privirea întreaga vale. În spatele căsuţei se înălţau trei brazi bătrâni, cu crengile mari și stufoase, iar mai sus se întindeau alte povârnișuri, acoperite de iarbă, ce se pierdeau departe, în niște stânci abrupte și pleșuve. Unchiul stătea pe o bancă în faţa cabanei. Cu pipa în gură și cu mâinile pe genunchi, se uita liniștit la cei ce urcau. Încet-încet, copiii și caprele o lăsară pe mătușa Dete în urmă și Heidi ajunse sus cea dintâi. Se duse direct la bătrân și, întinzându-i mâna, îi spuse:
— Bună ziua, bunicule!
— Hm! Ce vrei să spui? întrebă bătrânul cu o voce aspră, strângându-i mânuța și măsurând-o îndelung cu ochii lui iscoditori, de sub sprâncenele stufoase.
Heidi îi înfruntă privirea fără să clipească și nu se mai sătura să-l cerceteze pe acest bunic cu barba lungă și cu sprâncenele dese și sure, ce se îmbinau la rădăcina nasului.
Johanna Spyri, „Heidi – Fetița munților”
