Literatura de azi 
Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.
Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă, încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.
Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă.
– Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă.
Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată.
– Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi, prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti…
Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor.
La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat „Lacrima Cristi”, iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.
După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită.
Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce.
În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: „Prima calitate”. Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor.
Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar.
– Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el.
Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, rânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş.
Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii.
Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină.
Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare.
– Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură.
Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc.
– Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei.
Tânărul a umplut iarăşi paharele.
– Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta.
După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat:
– Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni.
Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou.
Hans Christian Andersen, fragment din „Povestea unui gât de sticlă”
(rubrică realizată de Odilia Roșianu)
