Gabriel GafițaAceastă vorbă o auzeam uneori duminica, și anume la ora 7.00 dimineața. Încă nu eram bine treziți din somn, când suna lung soneria, cât să te scoale și din morți. Tata deschidea și îi zâmbeau pline de bunăvoință două persoane complet necunoscute. „Venirăm!”
De regulă, veneau câte doi: mama și fiul sau tatăl și fiica sau alte combinații de familie. Veneau din satul natal al mamei mele, care era în Oltenia. Spuseseră cândva că vor veni la București ca să-i ajute părinții mei să-și rezolve vreo problemă importantă pentru ei și luaseră drept bun acceptul de principiu. „Bine, dar să ne spuneți când veniți.” Ei rețineau numai cuvântul „Bine”, iar partea a doua, cea cu anunțul privind sosirea, o ignorau. Ce să mai pierzi timp să spui când vii? Veneai și gata, așa cum veneai atunci când aveai pe cineva la București care se declarase gata să te ajute. Contai pe acea persoană. Nu se punea problema să nu te ajute. Te duceai la ea ca la cineva din propria ta familie. Și o anunțai că ai venit când îi sunai la ușă. „Venirăm!” Într-un fel, toți cei din satul natal al mamei mele se considerau ca formând o singură familie. Nepoate, cumnate, soro, frate, îți spuneau, mai ales când tu veneai de la oraș – adică erai rudă cu toată lumea. Odată, o femeie ne-a oprit pe stradă în sat. „Când venirăți?” „Ieri.” „A, păi alaltăieri plecă și Ion al meu la București. Nu vă văzurăți, nu?”
De ce veneau cei din sat la noi duminica la ora 7.00 dimineața? Simplu, fiindcă acceleratul de Timișoara, care oprea în gara lor, sosea în Gara de Nord în jurul orei 6.00 și într-o oră ajungeau cu troleibuzul până la noi acasă. De fapt, călătoria lor începea cu o zi înainte, la căderea serii. În anii ’50-‘60 nu exista autobuz în sat. Gara era situată la o extremitate a lui, relativ departe de centru și acolo nu se putea ajunge decât cu trăsura sau cu bicicleta. Dar cele vreo două sau trei trăsuri se retrăgeau la un moment dat, pentru că proprietarii lor trebuiau să se culce și atunci ultima cursă spre gară nu trecea de ora 8.00 seara. Trenul venea însă pe ora 1.30 sau 2.00 noaptea, iar până atunci ei se chirceau pe băncile din sala de așteptare sau de pe peron când era vară și moțăiau chinuiți în așteptarea trenului. Iar telefon era greu să dea. Telefon acasă n-avea nimeni pe atunci, iar la oficiul poștal era mult de așteptat până să-ți vină legătura. Sâmbăta, cu atât mai mult. Trebuiau să se pregătească pentru lungul drum spre București, nu să umble aiurea pe la poștă după telefoane. Și ce să spună la telefon? Doar vorbiseră cu oamenii lor de la București, cu părinții mei, le spuseseră că vin cândva, ce mai era de confirmat?
Dar ce anume aveau de rezolvat musafirii noștri la București? În principiu, orice. O dată, fata avea nevoie de spital pentru un avort sau o complicație medicală, altă dată băiatul primise ordin de recrutare și nu voia să se ducă la armată fiindcă nevasta lui era gravidă și era nevoie de el acasă la venirea copilului pe lume, în alt caz nora terminase liceul, dar nu-și dăduse bacalaureatul și tocmai ieșise o decizie că absolvenții de liceu fără bacalaureat nu mai puteau lucra pe posturi pentru care se cerea bacalaureatul, pentru că, tehnic vorbind, aveau numai șapte clase, sau soacra ținea banii într-o basma sub pat și depășise termenul de preschimbare pentru bancnotele de 100 de lei, riscând acum să piardă toți cei 2 000 de lei cât reușise să economisească pe stil vechi ca să aibă de înmormântare, ori socrului i se imputa o sumă care ar fi dispărut de la CAP, dar el jura că nu-i decât o acuzație pe nedrept, născută din răutatea oamenilor.
Cei care veneau la noi duminica nu aveau nevoie doar de găzduire pentru o zi și o noapte, urmând ca de luni să cutreiere singuri prin București întru aflarea unei soluții. Găzduirea și mesele se subînțelegeau. Eu eram mutat din camera mea, salteaua se punea pe jos ca să fie două locuri de culcare, o cameră li se rezerva lor. Iar împricinatul sau împricinata nu venea niciodată singur/ă, ci cu o mamă, un tată, un frate, un cumnat sau cineva care se cunoștea cu ai mei, ca să adauge greutate. Dacă nu rezolvau a doua zi, luni, trebuiau să mai stea o zi, ceea ce lor evident că nu le convenea, iar nouă și mai puțin ca lor.
Însă problema cea mai serioasă era că oaspeții noștri fortuiți aveau nevoie, în afară de găzduire, în primul rând de ajutor concret, de cineva care să dea telefoane la autorități și să susțină cauzele lor, care să le deschidă uși închise, care să ceară interpretarea legii în favoarea lor, care să cunoască pe cine trebuia pentru a obține o derogare, sau care să spună cuvintele magice „E nepotul meu”, sau „E verișoara mea”, ce presupuneau rezolvarea lucrului de la sine.
Deci tata, fiindcă pe el cădea întotdeauna greul, trebuia să se gândească în restul zilei de duminică pe cine cunoștea la Ministerul Învățământului, la armată serviciul de recrutări, la un spital sau altul din București, la fisc, la CEC pentru preschimbarea bancnotelor de 100, la toate instituțiile imaginabile, pentru ca luni, la prima oră, să înceapă să telefoneze, sau să caute la rândul lui pe cineva care cunoștea pe cineva. Pentru cei care veneau din satul mamei mele nu exista să nu cunoști pe cineva care să-ți poată rezolva direct problema, sau să te poată îndruma spre personajul-cheie dintr-un domeniu. Altfel noțiunea de „a avea pe cineva la București” era lipsită de orice conținut.
Desigur, exista și varianta de a nu putea rezolva vreuna dintre temele imposibile cu care oamenii veneau la București. Probabil că vorba s-ar fi dus în sat că „ai lu’ Cutare” ori n-au vrut, ori n-au putut, și în ambele cazuri imaginea lor ieșea foarte șifonată. Dar cel mai prost ieșeau bunicii mei din sat, pe care oamenii puteau înceta de a-i mai saluta, sau le puteau reproșa că „copiii” lor nu voiseră să acorde ajutor „copiilor” noștri. Dacă însă problemele se puteau rezolva, fie că legea permitea, fie că existau derogări nepublicate și tata reușea să obțină aplicarea lor asupra oaspeților noștri, la sfârșitul zilei de luni toată lumea se întorcea epuizată, dar fericită, la viața dinainte. Cei veniți din Oltenia luau trenul de noapte înapoi spre casă, rupți de oboseală, părinții mei răsuflau ușurați întrebându-se când va veni următorul grup să le sune la ușă duminica dimineață și să le spună la rândul lor „Venirăm!” cu o altă temă de rezolvat, iar eu mă întorceam fericit în patul meu, din care fusesem dislocat de către consătenii mamei.
Odată, o profesoară de matematică prietenă cu părinții mei, având și ea socrii într-un sat din inima Olteniei, ne-a povestit o pățanie asemănătoare cu cele ale noastre. L-au sunat într-o zi părinții pe fiul lor și i-au spus că primarul din sat aflase că nora, soția lui, era profesoară la București. Primarul avea un fiu care voia să intre student la Politehnică și deci ar fi dorit ca profesoara să-l mediteze la matematică. La insistențelor socrilor că era vorba de primar și că era în joc reputația lor în sat, profesoara a fixat o dată într-o duminică, bineînțeles, fiindcă și sâmbăta se lucra pe atunci, când primarul urma să vină cu băiatul la București și ea să-l examineze pentru a vedea dacă are un nivel de cunoștințe compatibil cu Politehnica.
La sosirea celor doi, i-a dat băiatului mai multe categorii de exerciții de algebră, trigonometrie și analiză matematică, pe care i le pregătise pentru evaluare și l-a trimis în camera de alături să lucreze în liniște. Ca să nu deranjeze, soțul ei a plecat în oraș să-și omoare dimineața. Timp de vreo două ore ea s-a întreținut cu primarul, care i-a oferit o conversație foarte vie despre dificultățile cu care se confrunta în sat, dar mai ales despre lupta sa neobosită cu chiaburii și mijlocașii din Oltenia care se opuneau colectivizării, dar pe care până la urmă îi dovedise. Când, în sfârșit, băiatul a terminat și a venit să-i arate profesoarei rezultatul muncii lui, aceasta a fost destul de critică. I-a explicat, exercițiu cu exercițiu, ce greșise, în ce domenii trebuia să mai insiste, unde era nevoie de practică mai multă, ce pretenții avea de obicei comisia pentru admiterea la Politehnică. Băiatul asculta cu supunere și în tăcere și dădea din când în când din cap în semn că așa e și că înțelege. Dar, spre surprinderea ei, aici a întrerupt-o tatăl:
„Doamna profesoară, eu nu știu dacă m-am făcut bine înțeles. Doamnă, eu sunt conștient că băiatul nu știe. De unde să știe când e la liceul ăla prăpădit din sat? Dar, după cât am luptat eu pentru colectivizare, vreau măcar atât: să-mi bag băiatul la Politehnică, să fac inginer din el. Dumneavoastră sunteți în București și cunoașteți lumea dup-acilea. Mie să-mi spuneți doar cui și cât trebuie să dau ca să intre băiatul la facultate, că eu dau, nu mă tocmesc. Așa cum spuneți Dumneavoastră, pă-nvățatelea, păi aia poate oricine.”
