Un sandvici la Bruxelles

Într-o anumită perioadă, pe la mijlocul anilor 2000, am făcut multe deplasări la Bruxelles pentru a participa la diferite grupuri de lucru organizate sub egida instituțiilor europene. De obicei, plecam din București cu avionul pe la ora prânzului și reveneam a doua zi cu avionul de seară, care sosea la București la o oră destul de înaintată. După o dimineață prelungită de activități oficiale, reuniuni și discuții, ajungeam la aeroportul din Bruxelles seara obosit și dornic doar să urc în avion și să mă trezesc la București. Dar, înainte de îmbarcare, de obicei aveam cam o oră de așteptat și atunci îmi plăcea să merg la micul bar din sala cea mare de plecări, unde savuram încet o bere belgiană. De obicei o Leffe neagră.

Dar odată am asistat la o scenă interesantă stând la un colț al tejghelei barului. La poarta aflată chiar în fața noastră erau adunați pasagerii pentru zborul El-Al spre Ierusalim. Aglomerația era destul de mare fiindcă ora îmbarcării se apropia. La un moment dat, am observat cum o mamă îi dă copilului ei o bancnotă de 10 euro și-i arată cu mâna în direcția barului. Copilul se duce ținând bancnota în mână cu conștiinciozitate, se oprește la frigiderul cu ușă de sticlă și-și ia un sandvici într-o cutie de plastic triunghiulară, apoi se apropie de casă pentru a plăti. La casă erau doi vânzători cu înfățișare de maghrebini, probabil marocani, care serveau clienții barului. Copilul depune cutia cu sandviciul pe tejghea, alături de ea bancnota de 10 euro și așteaptă liniștit. Și în acest moment se dezlănțuie neprevăzutul.

Cei doi vânzători marocani încep să-i spună ceva repezit copilului, cu voce tare, devălmășind cuvintele și să-i facă gestul că nu, nu vor să-i vândă sandviciul ales. Copilul rămâne liniștit, probabil neînțelegând ce-i spun. Cei doi încearcă în franceză, în engleză, în ultimă instanță în arabă, dar fără niciun rezultat. În mod evident, copilul nu vorbea decât ivrit (ebraica modernă) și deci nu înțelegea nimic în altă limbă. Atunci, ca întotdeauna când vor să fie persuasivi, musulmanii au început să strige la el din ce în ce mai tare și mai vehement, repetându-i aproape furios aceleași cuvinte cu mâinile îndreptate spre frigiderul în care-i sugerau că trebuia să ducă sandviciul înapoi. Într-un târziu, probabil speriat de vehemența lor și de refuzul de a-i permite să-și cumpere acel sandvici mult dorit, a luat resemnat cutia de plastic de pe tejghea și a depus-o înapoi în frigider. După care s-a întors la mama lui. Aceasta urmărise scena fără a interveni. A pus bancnota înapoi în portmoneu și i-a spus probabil copilului că nu-i nimic, urmau să urce curând în avion și avea să primească de mâncare acolo. Și, într-adevăr, îmbarcarea a început în următoarele minute.

Când mi-am terminat berea și am dat să plec, m-am oprit totuși la casieria barului și i-am întrebat calm, dar polemic pe cei doi care se ocupau acum cu spălatul unor pahare.

– De ce n-ați vrut să-i vindeți copilului evreu sandviciul pe care și-l alesese?

Am introdus anume cuvântul „evreu” în întrebarea mea ca să-i oblig să-și recunoască gestul discriminatoriu.

– Păi, nu putea să-l mănânce, mi-a răspuns unul din marocani.

– Cum nu putea să-l mănânce? am insistat. De ce?

– Pentru că șunca era de porc, mi-a răspuns al doilea marocan. Și nici ei, nici noi nu mâncăm carne de porc. Însă copilul nu știa. De aceea i-am spus să pună sandvici-ul înapoi, dar el probabil n-a înțeles, fiindcă vorbea doar limba lui.

Ce mai puteai spune după această explicație? Probabil din același motiv nici mama copilului n-a insistat și nu s-a dus să se certe cu marocanii. Poate a înțeles că șunca era de porc sau poate pentru ea detaliul n-avea importanță. Un episod de neînțelegere și aparentă lipsă de comunicare se consumase sub ochii noștri, ca atâtea altele care se pierdeau în ceața adversităților ireductibile.