Gabriel GafițaSă iei cu tine un câine într-o țară musulmană e o aventură pe care n-o recomand în nici un caz. Aveam un cocker spaniel femelă, pe care-l primisem cadou când avea doar câteva săptămâni. La început a fost câinele fiului nostru, care s-a ocupat de el cu multă dăruire, mai ales în perioada de vacanță, dar care, când a început școala și au apărut alte atracții mai concrete, s-a dedicat acelora, iar câinele a devenit, ca de obicei, câinele părinților. Noi ne-am luat meseria de părinți în serios și o bună parte din dragostea noastră s-a revărsat asupra câinelui, care era nedespărțit de noi, dormea cu noi în pat și ne privea cu acei ochi sinceri și profunzi cu care rasa cocker spaniel privește lumea. Astfel încât, în momentul când eu am fost numit ambasador în Malaezia, nici nu s-a pus problema ca Lisa noastră să rămână la București cu fiul nostru, devenit între timp student, și care nu mergea cu noi la Kuala Lumpur, ci toate pregătirile au fost făcute pentru ca Lisa să fie copilul nostru în Malaezia.
Ne-am interesat, am căutat pe internet, am întrebat și la Ambasada României și am aflat că legislația malaeziană prevedea internarea câinilor la sosire în Kuala Lumpur și menținerea lor șase săptămâni în carantină. Ceea ce pentru cățelul nostru atât de răsfățat însemna efectiv sfârșitul drumului. Stăteam și ne întrebam cum era mai bine să procedăm ca să nu punem cățelul în pericol, când, într-o zi, ne-a telefonat consilierul economic de la Kuala Lumpur și ne-a spus că s-a rezolvat, cățelul nostru nu va sta în carantină. ”Dar cum așa?” l-am întrebat. ”Nu vă faceți probleme. Am rezolvat aici”, ne-a dat el asigurări. ”Vă spun mai mult când ne vedem.” Și, totuși cu inima strânsă, am pornit la drum, așteptându-ne să se petreacă ce era mai rău cu cățelul nostru la sosire. Trei ore am zburat de la București la Amsterdam, vreo două ore am așteptat acolo, iar apoi am început un zbor de douăsprezece ore de la Amsterdam la Kuala Lumpur cu KLM. În orice caz, după opt ore de la plecarea noastră din București, zburam din nou peste România, de data aceasta înspre est.
Cu cocker spaniel-ul nostru călătoria a decurs astfel: la București i-am dat o pastilă de somnifer pe care o primisem de la un veterinar pentru călătoriile câinilor cu avionul. Văzând că o punem în cușca ei portabilă, a cuprins-o panica și a început să se agite. Efectul somniferului era complet nul. Am auzit-o lătrând pe banda rulantă mult după ce am predat cușca la bagaje. În avion am auzit-o lătrând pentru că, probabil, compartimentul pentru animale era chiar sub locurile noastre. A lătrat și în timpul zborului, făcându-ne să ajungem cu nervii zdruncinați la Amsterdam. Începeam să ne facem reproșuri: poate că exagerasem plecând la drum cu un cățel la o distanță atât de mare, cu transbordări, cu o despărțire atât de lungă de noi. Dar la Amsterdam am putut s-o vedem de departe când cușca ei a fost coborâtă din avion: se liniștise (ori poate se resemnase?) și nu mai lătra, ci stătea cuminte pe fundul ei și se supunea la orice voia să-i rezerve destinul mai departe. Sau poate că pastila de somnifer începuse să-și facă efectul și amorțise?
Mai departe, de la Amsterdam la Kuala Lumpur, nu i-am mai auzit lătratul și tot ce am sperat a fost că doarme. Când am ajuns pe aeroportul Sepang din Kuala Lumpur valizele noastre și cușca Lisei au venit în mod obișnuit pe banda de bagaje. Consilierul economic ne aștepta și, când un angajat al aeroportului a întrebat sever cum de mergeam liniștiți cu un câine spre ieșire în loc să-l predăm pentru carantină, consilierul economic i-a răspuns într-un mod care nu admitea replică:
-Acest câine face carantina la Ambasada României. Adică nu în Malaezia.
Și i-a arătat chiar și o hârtie oficială în acest sens. Angajatul a citit hârtia, n-a mai zis nimic, iar noi ne-am îndreptat către mașina ambasadei.
Înțelegerea cu autoritățile malaeziene fusese că Lisa va face carantina la ambasadă timp de șase săptămâni, așa cum prevedea legea în cazul importului de animale de companie și nu va ieși din ambasadă sub nici o formă. Iar cum ambasada beneficia de extrateritorialitate, însemna că în tot acest timp cățelul nostru nu se afla în Malaezia, ci în România. I-am fost recunoscători consilierului economic pentru ingeniozitatea sa în a convinge autoritățile malaeziene și am predat-o pe Lisa la ambasadă familiei administrative, Rodica și Doru, care locuiau acolo și pe care ea i-a acceptat instantaneu, fiind primii ei părinți în Malaezia în perioada de șase săptămâni de carantină. Și noi am ocupat o cameră la hotel până când aveam să ne găsim o reședință, iar centrala ministerului din București să ne-o omologheze.
După șase săptămâni ni se aprobase o reședință, un apartament dintr-un condominium, iar ziua încheierii carantinei pentru Lisa fusese stabilită cu un veterinar acreditat de autoritățile de frontieră. În acea zi, o doamnă doctor musulmană s-a prezentat la ambasadă, cu basmaua de rigoare pe cap și cu o figură rea, intransigentă. Ne-a spus de cum a intrat pe ușă că ea nu se atinge de acest câine (ce veterinar era acela care nu punea mâna pe animale?) și să-i descriem noi ce afecțiuni a avut în perioada carantinei. Nu avusese nici una. Știam că musulmanii nu acceptă câinii, în schimb acceptă pisicile, care pasămite au botul uscat, spre deosebire de câini, care au botul umed. Mă rog, explicația mi s-a părut cam trasă de păr, pentru că și pisicile au botul umed. Se pare însă că aversiunea musulmanilor față de câini urcă departe în istorie și are ceva de-a face cu profetul Mahomed, însă pe această temă nu merita discutat în plus. Lisa urma să facă parte dintr-o minoritate oprimată în Malaezia și depindea de noi să-i facem viața cât mai agreabilă după ce aveam să ne reunim.
Pentru doamna doctor veterinar eram însă pregătiți, ca să nu avem surprize. Am cumpărat o cutie mare de bomboane de ciocolată de la o cofetărie elegantă și i-am oferit-o încă de la începutul vizitei. Bomboanele au avut efectul dorit și ne-a dat certificatul de import al cățelului nostru relativ ușor, astfel încât am luat-o pe Lisa cu noi la noua reședință.
Aici trebuie spus că proprietarii musulmani nu acceptau să ne închirieze un spațiu în care urma să aducem un câine să trăiască. A trebuit deci să găsim un proprietar chinez, care nu avea acest gen de preconcepții. În fine, totul s-a rezolvat spre satisfacția noastră și am petrecut doi ani frumoși la Kuala Lumpur, respectând regulile locale și neforțând lucrurile în nici un fel.
Dar o întâmplare hazlie s-a petrecut cu Lisa în perioada de șase săptămâni cât timp a stat în carantină la ambasadă. Aceasta era o vilă mică, parter-etaj, închiriată de România cu multă vreme în urmă. Biroul minuscul al ambasadorului, secretariatul și locuința familiei administrative erau toate la etaj. Biroul consilierului economic, consulatul și un salon mare de primiri erau toate situate la parter. În Malaezia exista o practică: atunci când cineva retrăgea o sumă mai mare de bani de la o bancă, nu trebuia să meargă în persoană la o filială, ci banca îi trimitea o echipă de doi angajați ai ei, cu o motoretă, să livreze suma la domiciliu. Într-o zi veneam din oraș și am văzut în curtea ambasadei o motoretă, iar la intrare două perechi de pantofi bărbătești lăsați pe prag.
-Or fi venit pe neașteptate niște investitori strategici de-ai dumneavoastră, i-am spus în glumă consilierului economic, care mă însoțea.
-Nu par să fie prea strategici judecând după pantofi, a spus acesta cu umor.
Scena din salonul de la intrare a fost însă antologică: doi malaezieni cu un aspect destul de amărât erau în picioare în ciorapi pe canapeaua din mijlocul salonului, păziți de cockerul meu Lisa, care stătea pe coada ei și-i privea senină.
-Luați câinele de aici, a strigat disperat la mine unul din cei doi bărbați. Nu vrem să fim atinși de câine.
-Dar cine sunteți dumneavoastră? i-am întrebat trăgând-o pe Lisa către mine.
-Suntem de la bancă. Am venit să aducem banii.
În același moment a apărut de la etaj Rodica, secretara, ținând o hârtie în mână.
-Domnii spuneau că le trebuie ștampila ambasadei pe ordinul de plată, m-a lămurit Rodica, și, când m-am dus la etaj să le ștampilez hârtia, Lisa a scăpat din secretariat și a venit direct la ei. Numai două minute am lipsit și uite ce s-au speriat.
-Câinele dumneavoastră a făcut carantină la sosirea în Malaezia? m-a întrebat o dată un coleg din vestul Europei. Venise și el cu un câine, dar al lui stătuse în carantină șase săptămâni.
-Nu, i-am spus, ambasada a rezolvat înainte de sosirea mea. Și n-a trebuit să stea în carantină.
-Dar cum ați procedat? m-a întrebat el sincer doritor să știe.
I-am explicat cum Lisa a făcut carantina la Ambasada României și cum doctorița veterinară a venit s-o examineze la ambasadă. Colegul european a rămas pe gânduri.
-Mie nu mi-ar fi trecut prin minte o asemenea soluție, a spus el într-un târziu. Și nici celor de la ambasada mea, deși i-am rugat să se intereseze. Dar voi v-ați descurcat, iar câinele vostru n-a suferit, cum a suferit al meu. Good for you.
