Când era mic, fiul meu stătea câte două-trei luni la noi, în București, și câte două-trei luni la bunicii lui, în nordul Transilvaniei. Bunici în București din partea mea nu existau; muriseră amândoi în cutremurul din 1977, înainte de nașterea celui mic. Recurgeam la această divizare a timpului între București și nordul Transilvaniei fiindcă nu aveam pe nimeni în București care să ne ajute stând cu el, iar pe de altă parte socrii mei îl iubeau din cale-afară, fiind singurul lor nepot.
Când venea înapoi de la bunici, timp de vreo săptămână copilul vorbea cu un accent puternic ardelenesc, spre amuzamentul meu și al soției mele, accent pe care îl deprindea în parte de la bunici, dar mai ales de la joaca în parc cu alți copii locali. La început, când era foarte mic și suna telefonul, alerga el primul să ia receptorul și să spună:
-Alo, oaminii? Sevrus!
Dar cel mai puternic exemplu de diferență lingvistică mi l-a oferit copilul meu într-o zi când m-am dus cu el la București să se plimbe cu bicicleta în parc. Revenise acasă de curând după două luni petrecute la bunici și încă era, cum îi spuneam între noi acasă, „copil ardelenesc”.
În parc nu era prea multă lume, doar un băiețel, tot cam de vârsta lui, ieșit cu bunica și cu bicicleta. Prilejul risca să devină plictisitor pentru amândoi dacă celălalt copil, cel bucureștean, nu ar fi fost dornic să socializeze. Dacă ar fi fost după fiul meu, s-ar fi plimbat singur cu bicicleta cât s-ar fi plimbat și am fi mers acasă. Dar celălalt copil a venit la el.
-Vrei să facem un tur împreună cu bicicletele? a întrebat el pe un ton dulce și prietenos.
-Io merg o ro’tă, a răspuns copilul meu, neștiind ce-i acela ”tur”.
Celălalt copil a înțeles: eu merg cu o roată.
-Nu, i-a atras el atenția, mergi cu două roți.
Și atunci copilul meu „ardelenesc” i-a răspuns cu singurul cuvânt posibil într-o situație ca aceea:
-Nò.
Și a ridicat din umeri.
-Ba da, cu două roți, a insistat „copilul bucureștean”, crezând că fiul meu spusese „nu” și trebuia să-l ajute el să facă diferența între a merge cu o roată sau cu două roți.
Atunci am simțit nevoia să intervin ca să ajut reprezentanții celor două provincii românești să se-nțeleagă între ei:
-Uite, băiețelul face un tur cu bicicleta și tu faci o roată. Dar mergeți împreună. E bine așa?
-Nò, așa îi bin’e, a răspuns fiul meu.
Noroc că ne clarificasem. În continuare, s-au plimbat amândoi cu bicicletele până au obosit. Când bunica a propus să meargă acasă, fiul meu a spus către copil:
-Servus!
-La revedere, i-au răspuns bunica și nepotul.