Totul bine reglementat

În Malaezia totul este foarte bine reglementat: ținuta femeilor, mersul în parc, orele de masă și zilele de post, utilizarea cratițelor în bucătărie, orele de vizită, până și modul de aplicare a pedepselor corporale. În parte acest perfecționism vine din tradiția islamică, unde totul este codificat până la detaliu, inclusiv practicile sexuale. Dar să le luăm pe rând.

Una din obsesiile bărbaților malay, care adeseori ajungea să fie dezbătută chiar și în parlament, era ținuta chinezoaicelor din Malaezia. Dacă femeile malay aveau o ținută standard respectată de toată lumea: fustă lungă până la glezne fără fante în spate sau lateral, sacou până mai jos de talie fără decolteu, cu mâneci și o basma care încadra fața perfect, cu un inel sub bărbie, care ținea basmaua strânsă, fără a lăsa părul sau gâtul să se vadă (toate aceste accesorii putând fi destul de colorate, dar având cel puțin o culoare comună în structura lor), femeile indiene își purtau sari-urile foarte colorate, în schimb femeile chinezoaice purtau o vestimentație neutră de tip occidental (taior sau rochie, bluze, fuste ceva mai scurte, pantaloni sau blugi, dar niciodată basma pe cap). Aici lupta era acerbă, deoarece unii fundamentaliști islamici ar fi vrut să le impună chinezoaicelor ținuta femeilor malay. Dar, având în vedere forța economică – și implicit politică – a comunității chinezești din Malaezia, asemenea demersuri rămâneau fără obiect. Atunci frustrarea fundamentaliștilor ajungea la paroxism și găseai în presă declarații de genul: „Pe mine nici nu mă interesează cum se îmbracă femeile chinezoaice. Din partea mea ele pot umbla goale pe stradă.” De parcă între a umbla îmbrăcate după regulile malay și nuditatea absolută n-ar fi existat nici o variantă intermediară. Dar acest aspect al specificului vestimentar era esențial în lupta subterană pentru supunerea părții neislamice a societății prin aducerea femeilor în stare de subordonare totală.

O altă reglementare detaliată se referea la mersul cuplurilor în parc. Cuplurile mature știau ce riscă și în consecință evitau gesturile mai tandre, cum ar fi fost ținutul de mână sau orice altă formă de atingere, atunci când mergeau în parc. De fapt, nu mergeau în parc, ci doar treceau prin parc, în drum spre altceva. Ori ieșeau cu copiii în parc, ceea ce era perfect admis. Adică halal. Ceea ce nu era permis era haram. Dar tinerii, la vârsta liceului sau mai mari, mergeau în parc tocmai pentru a-și arăta afecțiunea, pentru a se ține de mână, pentru a sta pe o bancă lipiți unul de altul sau chiar a se săruta. Numai că-n parcuri era foarte activă Poliția de Moravuri, și anume pentru a-i prinde pe acești tineri asupra faptului indecent al ținerii de mână a celuilalt. Cel mai grav însă era dacă erau prinși stând pe o bancă unul lângă altul, fiindcă o stare ca aceasta nu putea conduce decât spre un sărut. Or, un asemenea gest era inacceptabil în afara matrimoniului. Despre alte relații între tineri nici nu putea fi vorba. Îi vedeai uneori mergând spăsiți între polițiștii de la Moravuri, care îi escortau severi până la secție, unde aveau să petreacă o noapte sau mai multe nopți, când un judecător putea decide chiar aplicarea unei pedepse corporale. Sistemul justiției islamice prevedea un număr determinat de lovituri cu nuiaua de ratan pentru diferite infracțiuni. Și atunci tinerii malay, căci ei erau primii vizați de acest gen de constrângere, au găsit o soluție ingenioasă: mergeau la stadion să vadă meciuri seara. De fapt meciurile erau doar un pretext. Motivul real al pasiunii lor pentru fotbal era că în întunericul din tribune adolescenții se puteau ține de mână liniștiți, fără a trebui să se ferească de Poliția de Moravuri, care totuși nu venea chiar și la stadion, întrucât presupunea că la stadion atmosfera era morală. Iar ceilalți spectatori se uitau la meci, nu la cei de-alături și deci nu se osteneau să-i denunțe la poliție.

O ciudățenie majoră mi s-a părut a fi regimul alimentar în timpul Ramadanului. Din principiu, în luna de Ramadan nimeni nu avea voie să mănânce înainte de apusul soarelui. Cu toate acestea existau excepții îngăduite: femeile însărcinate și femeile în perioada ciclului. Cu femeile însărcinate lucrurile erau mai simple: sarcina se vedea și nimeni nu avea nimic de zis. Cu celelalte treaba se complica, deoarece majoritatea celor care voiau să mănânce înainte de apusul soarelui erau eleve de școală, cărora li se făcea foame la ora prânzului, ca oricăror adolescenți sau tineri. Și atunci aveau două soluții: fie își mâncau sandwich-ul ascunse în cabina WC-ului de la școală, fie, dacă erau mai îndraznețe, îl mâncau fără probleme în public. Iar, dacă vreun polițist sau vreun paznic, sau vreun musulman mai strict le întreba acuzator cum își permit să mănânce înainte de apusul soarelui, fetele spuneau tare și pe un ton vesel: ”Am ciclu! Am ciclu!”, punându-l pe celălalt într-o poziție incomodă, pentru că nimeni nu putea să le verifice dacă mint sau nu. Pe de o parte, societatea era atât de pudibondă încât femeile nu-și puteau arăta părul, glezna sau încheietura mâinii, iar doi tineri nu puteau merge ținându-se de mână, în schimb niște adolescente, la vârsta discreției față de propria lor creștere, își puteau striga în gura mare condiția fiziologică pentru a-și putea mânca sandwich-ul când le era foame.

În fine, aveam mereu probleme când trebuia să invităm cetățeni malay la masă. Am ajuns la Kuala Lumpur complet naivi sub acest aspect. Presupuneam că, invitațiile la masă ori la cocktail-uri fiind o practică diplomatică recunoscută în toată lumea, și gazdele noastre malay vor accepta această convenție și vor veni. Ei bine, lucrurile nu erau atât de simple. Mai întâi invitații noștri ne cereau să devansăm masa cu un ceas ori și mai mult față de ora stabilită, motivând că mai aveau o invitație în aceeași seară, la o altă ambasadă. Ai fi zis că erau niște pătimași ai vieții diplomatice. După care veneau cu întârziere, adică pe la ora la care fuseseră invitați inițial. Ne-au avertizat la sosirea noastră alți diplomați europeni mai experimentați că o invitație ”miercuri la ora 19.00” nu era prin nimic obligatorie în Malaezia. Invitatul putea veni în miercurea indicată sau în altă miercuri, sau în altă zi, iar ora 19.00 era strict orientativă. Putea fi și mai devreme, dar mai ales mai târziu. De la sosire oaspetele malay îți spunea că, după invitația la tine, mergea la Ambasada Franței sau a Marii Britanii, ca tu să înțelegi de ce nu putea sta prea mult la tine și, mai ales, de ce nu putea mânca nimic. Unii îți explicau:

-Suntem pe urmă invitați la masă la Ambasada Franței. And France is France. Ooooh!

Adică voi sunteți mici, neimportanți. Dar, uite că totuși am trecut și pe la voi pentru că suntem civilizați. Dar nu ne așezăm la masă, chiar dacă voi v-ați pregătit.

După ce am pățit la fel de vreo două-trei ori, întâlnindu-mă o dată cu ambasadorul francez, l-am întrebat direct dacă a oferit vreo masă în ziua de, la ora cutare. Mi-a spus că nu, nu oferise nici o masă. Iar persoana X sau Y nu fusese niciodată invitată la Ambasada Franței. Un expatriat european stabilit în Malaezia de mulți ani mi-a dezlegat misterul acestui comportament. Malayii, spunea acesta, nu vor din principiu să vină la masă la europeni deoarece știu că, în bucătăria lor, europenii gătesc altă dată și carne de porc în cratițele în care acum pregătiseră mâncarea pentru ei. Și deci, ca să evite situația de a mânca o mâncare gătită în aceleași vase în care s-a gătit carne de porc, nu vin la masă la europeni, pretextează migrene, intoxicații, boli ale copiilor, răceli, invitații în altă parte.

Dar cea mai reglementată situație mi s-a părut aplicarea pedepselor corporale. În justiția malaeziană este un lucru obișnuit ca, pe lângă o perioadă de detenție, să i se aplice deținutului și un număr de lovituri de ratan pe spate pentru garantarea îndreptării. Nuiele subțiri de ratan au fost utilizate până la începutul secolului XX pentru pedepsele corporale în școli din Anglia și Țara Galilor și, pe baza acestei tradiții coloniale, sunt în continuare folosite în școlile din Singapore, Malaezia și mai multe țări africane. Bastoane grele de ratan sunt folosite pentru a aplica pedepse corporale judiciare în Malaezia, Singapore și Brunei. Acestea din urmă presupun lovituri cu toată forța și lasă urme durabile pe spinarea condamnaților. Dar, pentru pedepsele mai ușoare, executorul lor trebuie să țină sub brațul cu care lovește deținutul un Coran, care nu trebuie să cadă în timpul aplicării loviturilor. Astfel forța loviturii nu vine din balansul brațului, ci din articulația poignet-ului, adică nu este excesiv de puternică pentru a lăsa urme prea adânci. Dacă cineva a fost condamnat la 12 lovituri de ratan, acestea i se pot aplica în două reprize, fiecare de câte șase lovituri, distanțate în timp, ca să nu rămână mutilat pe viață.

Interesant mi s-a părut întotdeauna faptul că, în Malaezia, unde excesul de reglementare era la el acasă, nu s-a reglementat și distanța la care trebuia oprită mașina în dreptul automatului de la care se lua tichetul la intrarea pe autostradă, astfel încât să nu fie nevoie ca șoferul să coboare din mașină pentru a scoate acest tichet din aparat. Este știut faptul că Asia nu a dat nici un mare campion la automobilism, iar obiceiurile la condus ale asiaticilor nu indică o mare dexteritate cu volanul. În general, șoferii merg mai încet decât ar fi de așteptat și, ce-i drept, nu fac prea multe accidente. Însă cumva distanța la care se oprea mașina în dreptul aparatului de scos tichete la intrarea pe autostradă se dovedea întotdeauna mai lungă decât brațul. Și atunci vedeai câte un șofer întinzând brațul și neajungând, apoi ieșind din mașină și privind disperat la coada care se făcea în urma lui.

Tot reglementat era și dansul popular. De obicei erau două echipe, de câte 4-6 membri fiecare, una de femei, alta de bărbați, care nu știau cum să danseze mai atractiv pentru celălalt sex, dar fără a se atinge vreodată. Câtă vreme femeile dansau doar între ele și bărbații între ei pe scenă, această ”distanțare socială” nu era greu de respectat. Făceau gesturi seducătoare, ele priveau pe sub sprâncene, își făceau vânt cu un evantai, dar de atingeri fizice nici nu putea fi vorba. Mai complicat era însă când dansau unu cu una. În astfel de situații e greu să nu te atingi. Dar făceau și ei și ele niște contorsiuni cvasiperverse pe scenă. Și totuși reușeau să nu se atingă, ci doar să-și zâmbească îmbietor. Capacitatea lor de autoreținere era fantastică. Tradiția însă era sfântă, iar reglementările islamice cât se poate de severe.

Nu aș putea încheia aceste rânduri fără a aminti de cea mai importantă zi a săptămânii musulmane: joia. Cine cunoaște cât de cât tradițiile lumii islamice, știe că joia este ziua rezervată pentru sex. Dacă ați văzut vreodată filme despre Imperiul Otoman, știți că în preajma zilei de joi se creau tot felul de tensiuni legate de favorita care va fi aleasă pentru a merge în iatacul sultanului în joia respectivă. În perioada în care am fost ambasador la Kuala Lumpur am înțeles că joia seara sau după-amiaza nu se programa nimic – recepții, dineuri, zile naționale, concerte, conferințe, vernisaje sau alte evenimente sociale –, mai ales dacă voiai să existe și o prezență a majoritarilor malay, căci fie evenimentul tău putea fi interpretat ca o formă de cruzime față de niște oameni, cărora le încălcai intimitatea, fie localnicii puteau pur și simplu să nu vină. Fără explicații. Acestea erau subînțelese.