Gabriel GafițaPe vremea când eram ambasador în Portugalia, adică pe la mijlocul anilor 2000, mă aflam într-o vară acasă în concediu când m-am întâlnit cu o cunoștință pe una dintre străduțele liniștite din jurul Ministerului Afacerilor Externe. Întâlnirea era cu atât mai plăcută cu cât persoana era o doamnă tânără și frumoasă, pe care n-o mai văzusem de multă vreme. Stăteam de vorbă de vreo zece minute, când dialogul ne-a fost întrerupt de un personaj ciudat, bătrâior și negricios, apărut parcă din senin și care s-a băgat în conversația noastră fără nici o urmă de reținere.
– Domnul ambasador Gafița? Să trăiți. Mie îmi zice Prunea și sunt tata la Florin, a început el în forță, ignorând-o complet pe doamnă. Vă căutam de multă vreme și mi-a zis băieții că tocmai ați plecat, că voiam să vorbesc ceva cu dumneavoastră.
Am făcut legătura imediat. Știam că Florin Prunea, portarul echipei naționale de fotbal, reușise prin cine știe ce mijloace să-și angajeze tatăl pe post de portar la MAE. O dinastie de portari: unul la o ambasadă, celălalt la echipa națională de fotbal. Uitându-mă la tată, am recunoscut fără niciun dubiu detaliile distinctive ale etniei sale. L-am văzut într-o lumină nouă și pe fiu. Nu intuiam acest detaliu despre el.
– Pe mine mă interesează, a intrat în subiect bătrânul fără ocolișuri, să mă luați portar la Lisabona. Asta voiam să vorbesc cu dumneavoastră. Ăștia la minister mi-a oferit un post la Londra, dar pe mine nu mă interesează Londra, că e capitală mare și muncă multă. Eu vreau să merg undeva unde să mă odihnesc, nu să trag ca un tâmpit. Și m-am fixat pe Lisabona.
– Dar cine v-a spus dumneavoastră că la Lisabona nu e de muncă? l-am întrebat. Munca e aceeași ca și la Londra, cu diferența că la Londra sunt trei portari, pe când la Lisabona e unul singur. Și acel portar nu se odihnește, vă asigur.
Făcusem eu însumi mai demult un post la Londra și cunoșteam ambasada foarte bine.
– E, sigur că nu se odihnește, dar nici Lisabona nu e Londra, mi-a replicat bătrânul cu aerul că-mi spune o evidență. E mai puțin ăăă… ce mai încolo, încoace, importantă. Dar eu mă mulțumesc și cu atât. Nu-mi trebuie capitală mare. Și, cu dumneavoastră ambasador acolo… în fine, vorba ăluia, nu așa?
Adică mie îmi umbla vorba că sunt fraier și deci mai ușor de tras în piept.
– Dar postul de la Lisabona nu e liber, domnule Prunea, i-am spus. Iar cel care îl ocupă abia a venit acolo.
– Asta nu e o problemă, m-a asigurat interlocutorul meu. Dumneavoastră îl trimiteți pe el acasă și mă luați pe mine. Vorbește și Florin la minister dacă e nevoie.
– Nu, i-am tăiat vorba hotărât. Hai să ne oprim din această discuție. Eu nu mă joc cu oamenii așa cum îmi propuneți dumneavoastră. Postul de portar la Lisabona e ocupat și eu nu trimit pe nimeni acasă.
– Dar toți ambasadorii își aduc oamenii lor la post, m-a contrat impetuosul personaj.
– Ei, nu chiar toți, i-am replicat. Sunt mulți care știu să respecte regulile instituției. Și eu n-am adus niciun om al meu la Lisabona.
– Deci nu vreți să colaborăm, a insistat bătrânul. O să-i spun și lui Florin. Ce să fac? Mă tem să n-o ia personal.
– Asta e, am zis. La revedere.
Interlocutoarea mea dădea semne discrete că începea să-și piardă răbdarea cu acest dialog intempestiv.
– Da, asta e, a sintetizat situația bărbatul vorbind însă mai mult cu sine. În cazul ăsta sunt nevoit să mă mulțumesc cu Londra.
Și mi-a întors spatele instantaneu, cu aerul celui care și-a pierdut deja mult prea mult timp cu un individ ineficient ca mine.
