Pe la mijlocul anilor ‘90, a venit în vizită în România un bătrân fotograf de mare faimă din Brazilia, pe numele său Eddy Novarro, împreună cu tânăra sa soție, o rusoaică ce-i fusese interpretă în timpul unei călătorii anterioare în Rusia. Mai departe, povestea de mai jos îi aparține.
Eddy Novarro era numele său de artist, căci omul era de fapt evreu român. Deși tânăr, la sfârșitul anilor ’30 ai secolului trecut se dovedise mai iute ca alții în a înțelege mersul istoriei și, vrând a se pune la adăpost pe fondul celui de Al Doilea Război Mondial, a luat calea exilului și nu s-a oprit până în 1946, când a ajuns în Brazilia. Acolo, în anii ’50, și-a cultivat pasiunea pentru fotografie și s-a specializat în genul portretului fotografic.
La câțiva ani după Al Doilea Război Mondial, Eddy Novarro, care între timp începuse a avea un renume în branșă, a făcut un turneu european, având drept primă destinație Parisul. Aici a intrat în lumea literară, artistică și a filmului francez, realizând numeroase portrete fotografice ale marilor personalități franceze ale epocii. La Paris, el s-a întâlnit între alții și cu Mircea Eliade, care încheiase de câțiva ani etapa sa de viață portugheză și se pregătea pentru o carieră academică în SUA. Eliade și Novarro se cunoșteau de la București, dinainte de război. Eliade l-a întrebat cu ce se ocupa acum. Navarro i-a spus că se specializase în portrete fotografice.
-Și cui ai făcut tu portrete fotografice la Paris? l-a întrebat Mircea Eliade.
Navarro i-a oferit o listă scurtă de personalități: Picasso, Dalí, Georges Braque, Malraux, Anouilh și mulți alții pe lângă ei.
–Dar români n-ai fotografiat? l-a întrebat Eliade. Sunt o mulțime la Paris. Brâncuși, Eugen Ionescu, Elvira Popescu, George Enescu…
Novarro a trebuit să recunoască faptul că nu fotografiase niciun român pentru că, pur și simplu, nu-i întâlnise până atunci și nu știa nici cum să-i contacteze.
-Uite, i-a spus Eliade, e aici un tip foarte interesant, îl cheamă Emil Cioran și ai putea să-ncepi cu el.
I-a oferit detalii despre personalitatea lui Cioran, i-a dat adresa lui și l-a încurajat să meargă să-l viziteze și să-i facă oricât de multe fotografii. Singura problemă cu Cioran era că n-avea telefon și deci n-avea cum fi contactat înainte de a i se face o vizită la domiciliu. Cu alte cuvinte, mergea la risc.
Novarro și-a asumat riscul și, într-o zi, înarmat cu adresa lui Cioran și cu camera de fotografiat pe umăr, s-a dus la adresa indicată de Eliade, a urcat pe scări până la ultimul etaj, patru sau cinci, fiindcă imobilul n-avea lift, a ajuns gâfâind la ușa lui Cioran și a sunat. Nicio mișcare. Novarro s-a gândit că poate filosoful nu era acasă. A mai sunat o dată, apoi încă o dată. Într-un târziu, dinăuntru s-a auzit un semn de prezență umană, apoi ușa s-a deschis, dar numai atât cât îi permitea lanțul și de partea cealaltă s-a văzut un ochi al lui Cioran.
Eddy Novarro s-a prezentat pe românește, i-a spus cu ce se ocupă și că ar dori să-i facă niște fotografii, a amintit că venea la recomandarea lui Mircea Eliade și s-a scuzat că nu și-a putut anunța vizita, neexistând un telefon. Cioran l-a ascultat cu multă răbdare, fără a scoate lanțul de la ușă.
-Am înțeles, i-a spus el cu o voce obosită. Dar îmi pare rău, nu pot să vă primesc. De fapt, așteptam pe altcineva.
-Da, înțeleg, a spus Novarro. Din păcate, n-am avut cum să vă anunț că vin. Dar putem stabili acum o dată convenabilă pentru dumneavoastră și eu revin ca să facem fotografiile.
-Nu, eu nu pot nici altă dată, i-a spus Cioran încet. Pentru că eu aștept să vină moartea.
Aici Novarro a bătut în retragere.
-În cazul acesta, mă scuzați.
Și s-a retras fără alte explicații.
După o vreme, s-a întâlnit din nou cu Eliade. I-a relatat despre întâlnirea cu Cioran și despre scuza acestuia de ce nu-l putea primi. Eliade a rămas perplex. Și aici te-ai fi așteptat ca filosoful Eliade să spună despre filosoful Cioran niște cuvinte înalte, alese, memorabile. Dar Eliade a rezolvat problema simplu.
-Cum, ți-a spus el că nu te poate primi fiindcă așteaptă să-i vină moartea? Auzi, Eddy, știi ce? Tu mai ții minte soluția românească?
-Da.
-Ei, atunci aplică-i-o.