Soarta unui monument

În orașul N din Transilvania nu au fost lupte în Al Doilea Război Mondial. Orașul fiind situat pe o vale, între două dealuri, Armata Roșie a intrat printr-un capăt al urbei și a ieșit prin celălalt în drumul său către Berlin. De altfel, Wehrmacht-ul nu a organizat vreo rezistență în orașul N dată fiind importanța lui strategică redusă pe plan local. Grosul Armatei Roșii a defilat victorioasă prin centrul orașului la momentul potrivit. Strada pe care a intrat în oraș s-a chemat mult timp după aceea Calea Armatei Roșii, până când împrejurările istorice au permis schimbarea numelui ei în ceva mai românesc. Tot așa și strada rebotezată Hitler utca, sau Hitlergasse, după 1940, căci orașul N se afla în Ardealul de Nord, a fost rapid re-rebotezată cu un nume mai neutru după retragerea armatei și administrației ungurești.

Deci trecerea Armatei Roșii prin orașul N s-a petrecut solemn, fără incidente, căci ocazionalul ceas cu capac smuls cu lanț cu tot de la vestele notabilităților locale ieșite pe marginea străzilor să vadă defilarea nu putea fi considerat un incident în vâltoarea acelor vremuri, ci mai degrabă un sacrificiu inevitabil adus războiului. Soldatul sovietic ieșea fulgerător din formație, smulgea ceasul de pe burta medicului sau avocatului înainte ca acesta să apuce să scoată degetele mari de la subsuoara vestei și se întorcea la fel de fulgerător în formația lui de marș. Fără cuvinte, fără explicații, fără invective. Totul simplu, pașnic și firesc. Uman. Dar, în ciuda faptului că în orașul N nu s-au purtat lupte, au existat în schimb victime din rândul soldaților sovietici. Se pare că trei soldați dintr-o unitate mai puțin mobilă, care urma să rămână staționată în oraș o vreme, au localizat liceul și au intrat să facă o inspecție. Exact nu au explicat care era obiectul interesului lor legat de clădirea impunătoare a liceului local, dar au găsit drumul către cabinetul de biologie, îngrijit de ani de zile de un profesor bătrân și dedicat meseriei sale și aici au trecut imediat la treabă. S-au urcat pe mese și au luat de pe rafturile superioare ale dulapurilor cu exponate borcanele care conțineau reptile, au desfăcut capacele cu ghivent, au aruncat reptilele pe jos și au băut alcoolul etilic în care acestea fuseseră conservate. Efectele nu au întârziat să apară: soldații au început să aibă dureri atroce de stomac, senzații de sufocare, ochii stăteau să le țâșnească din orbite. Au reușit să ajungă la unitatea lor, unde au continuat să se chinuie, după ce probabil că au apucat să spună din ce cauză sufereau. În orice caz, până seara au murit.

Acum, indiferent de cauza morții lor, pentru Armata Roșie un lucru era oficial: între multe alte orașe din Europa, în orașul N din România își pierduseră viața trei soldați sovietici. Deci, după război, când s-a făcut contabilitatea pierderilor de vieți umane, orașul N a fost și el înscris pe lista cu locuri unde trebuiau ridicate monumente în cinstea soldaților căzuți în timpul celui de-al doilea război mondial. Zis și făcut. La primăria din orașul N s-a primit dispoziția de a se realiza un monument dedicat soldaților sovietici căzuți în luptele pentru eliberarea României. A venit și o comisie din URSS, care a mers în mai multe orașe transilvănene pentru a transmite planurile referitoare la monumentele comemorative, care trebuiau să respecte o anumită uniformitate. Monumentul de la N urma să aibă un soclu pătrat, pe care venea montat un obelisc, ce se termina cu o stea roșie, fiind proiectat să fie înălțat într-un punct vizibil al orașului.

La momentul respectiv autoritățile locale din orașul N erau în majoritate de origine română. Sașii din zonă fie se retrăseseră o dată cu armata germană în 1944, fie fuseseră în mare măsură deportați la reconstrucție în URSS încă din iarna 1944-45, evreii fuseseră deportați anterior de autoritățile ungare în 1943-44, iar maghiarii locali păstrau un profil mai degrabă discret după excesele produse sub ocupația horthystă. Oricum figuri maghiare proeminente în Partidul Comunist Român nu erau din orașul N, așa cum apăruseră în comunitățile maghiare mai importante din Cluj, Satu Mare sau Oradea. Prin urmare, românii dețineau funcții în primărie și ei au fost cei care au primit comanda de la comisia sovietică pentru monumente.

Partea de pietrărie s-a rezolvat relativ ușor: soclul și obeliscul au fost gata în câteva săptămâni, steaua roșie s-a realizat la Cluj într-o uzină siderurgică, asamblarea lor s-a realizat în orașul N. Nu mai rămânea de stabilit decât amplasarea monumentului. Comisia sovietică ar fi vrut să fie ridicat undeva în piața centrală, dar exact acolo era biserica evanghelică a sașilor, care ar fi dominat categoric Monumentul Soldatului Sovietic. În altă piață centrală era staniștea țiganilor din oraș, drept care nu era sigur dacă nu apăreau gunoaie sau înscrisuri pe monument. Sau dacă nu se fura partea metalică, adică steaua roșie. În fine, alte piețe erau prea mici sau nereprezentative. Și atunci a venit cineva de la primărie cu o idee: să se amplaseze monumentul într-un loc vizibil din mai multe puncte ale orașului, și anume pe dealul de pe partea sudică a văii pe care se întindea urbea N. Se defrișa o bucată de pădure pentru mai buna vizibilitate, se monta acolo monumentul și acesta se proiecta la capătul mai multor străzi principale și se vedea din piața centrală a orașului. La vremea respectivă au fost destui care au acuzat autoritățile române de după război de exces de zel cu amplasarea monumentului pe deal, când putea fi montat în parcul orașului, unde vizibilitatea lui era redusă. Dar exista precedentul Brașovului, unde o bucată mare de pădure fusese pusă la pământ pe vârful Tâmpei, iar în locul defrișat se scrisese cu litere mari și albe ORAȘUL STALIN. Ceva asemănător era acuzată primăria că voia să facă și în orașul N.

Dar Monumentul Soldatului Sovietic a fost până la urmă ridicat pe dealul din sudul orașului și obiecțiile au amuțit pentru o vreme. Numele celor trei soldați nu au fost înscrise pe monument, ca să rezulte că au fost mai mulți. Nici luptele nu au putut fi evocate pentru că nu fuseseră lupte acolo. Și atunci s-a recurs la o formulă de compromis: pe obeliscul monumentului s-a aplicat ceva mai târziu o placă de marmură pe care s-a gravat, cu litere de aur, un distih dintr-o poezie de Mihai Beniuc, ”La mormântul unui ostaș sovietic”:

Lipește-ți fruntea-ncet de recea peatră,

El doarme aici ca tu să ai o vatră.

Dar, încă de la vremea montării plăcii cu versurile poetului român a început să se observe o ușoară înclinare a monumentului, căreia toată lumea a preferat să nu-i acorde nicio atenție la început. Din oraș, înclinarea nu se observa și, în orice caz, sensul ei era înspre oraș, astfel încât nu intervenea o schimbare preocupantă. Vremea a trecut și, după 1958, când Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a convins pe Nikita Hrușciov la o partidă de vânătoare de urși, stropită cu multă pălincă și vin, să-și retragă armatele din România, atenția acordată monumentelor soldaților sovietici din țară a scăzut substanțial. Între timp, înclinarea monumentului de pe dealul de lângă orașul N devenise evidentă, ba chiar soclul începuse să se scufunde în pământ. Nimeni nu discuta această realitate, dar era limpede pentru toată lumea că dealul înfăptuia menirea conținută în denumirea sa germană, păstrată peste secole: Schifferberg (dealul de lut). Monumentul categoric era prea greu pentru solul pe care se afla și care ceda sub greutatea lui treptat. Pe la sfârșitul anilor ’60, când lanțul de iubire se rupsese între România și URSS, iar România începuse să mute monumentele soldaților sovietici care împânzeau țara în locuri mai discrete din parcuri sau cimitire, degajând centrele orașelor, noile autorități din orașul N au argumentat că la ei nu era nevoie să se acționeze în niciun fel întrucât monumentul în cauză era pe jumătate îngropat și dispariția lui avea să aibă loc pe cale naturală. Efortul și cheltuiala de a-l dezgropa pentru a fi îndepărtat din vârful dealului erau mai mari decât dacă era lăsat să se scufunde în întregime. A venit doar o echipă cu un aparat de sudură și a îndepărtat steaua roșie din vârf, căci era un simbol mult prea evident. Mai departe din monument a rămas doar o jumătate neutră de obelisc, iar aceasta a intrat lent în pământ până a dispărut complet. Întrucât nu se făcuse nicio intervenție concretă asupra monumentului, nimeni nu a avut nimic de obiectat. Până pe la sfârșitul anilor ’70 nu mai rămăsese nici urmă din acesta. Când a dispărut în pământ complet, primăria a sădit copaci pentru ca, prin împădurire, să dispară și locul defrișat unde fusese ridicat monumentul, de parcă acesta nici n-ar fi existat.

Știuseră primarul și consiliul local din orașul N imediat după război că aceea va fi soarta Monumentului Soldatului Sovietic? Greu de spus. Dar probabil că au intuit corect, cunoscând configurația solului local și experiența ce venea din adâncurile istoriei. Pe Schifferberg locuitorii din orașul N n-au construit niciodată case și n-au defrișat ca să facă drumuri sau șosele. Se știa că dealul se duce încet la vale și că relieful său se modifică întruna. Nimeni n-a adus vreodată elogii autorităților române care au decis amplasarea monumentului pe Schifferberg. În timpul regimului comunist episodul a fost trecut discret sub tăcere, mai ales că acele autorități inițiale fuseseră membri ai PNȚ și majoritatea lor ajunseseră la închisoare. Iar în timpul regimului actual, cel democratic, istoria nu se mai studiază, prin urmare nimeni nu mai știe despre apariția și dispariția monumentului ridicat în amintirea celor trei soldați sovietici căzuți în lupta care, de fapt, nici n-a avut loc vreodată.