Și mamă, și tată pentru Cornelică

Pe la mijlocul anilor `50, când s-a născut al doilea copil, pe nume Cornelică, în familia locotenent-colonelului Costache Mațu, acesta și soția sa Jeni au fost în al nouălea cer. Efectiv. Cei doi mai aveau un băiat, Janel, care era însă foarte mare. Avea optsprezece ani. Cornelică era un copil făcut „la bătrânețe”, cum spunea doamna Jeni vag rușinată, când stătea de vorbă cu vecinele. La nașterea lui Janel, ea avea douăzeci și patru de ani. La nașterea lui Cornelică – patruzeci și doi.

Cum grija față de Janel se cam terminase odată cu susținerea bacalaureatului, toată dragostea ei și a soțului său Costache se revărsa acum asupra lui Cornelică. Stăteau amândoi pe jos și se jucau cu acesta, se prosteau amândoi în fel și chip ca să-l distreze pe Cornelică, ieșeau cu el la plimbare în parc și se mirau ce înzestrat era Cornelică pe aparatele montate în locurile de joacă. Atât de absorbiți erau părinții Mațu de personalitatea lui Cornelică în plină creștere că aproape nici n-au observat când într-o zi Janel a venit și le-a spus pe un ton grav:

– Mămico, tăticule, acum că am intrat în producție la Uzina de țevi sudate, m-am gândit să mă mut în chirie ca să vă mai scutesc și pe dumneavoastră de a hrăni o gură-n plus.

Jeni și Costache erau atât de absorbiți de dorințele lui Cornelică încât i-au spus lui Janel pe jumătate absenți:

– Sigur, Janele, cum vrei tu.

Și s-au întors la ocupațiile cotidiene legate de fiul lor cel mic.

Totul a mers cât se putea de bine până într-o zi, când lent-colonelului Costache Mațu i s-a făcut deodată rău și a căzut de pe scara pe care se urcase pentru a fixa suportul tijei de la perdeaua din dormitor. Norocul lui a fost că scara era pusă în așa fel încât Costache a căzut în pat și nu s-a ales cu nimica rupt. Și el, și Jeni s-au speriat teribil de acest incident și au mers la doctor, care, nedescoperind vreo cauză aparentă, l-a trimis să facă un set de investigații la Spitalul Militar, în urma cărora a rezultat că lent-colonelul suferea de cancer. Tristețea în familia Mațu a fost extremă la aflarea acestei vești. Mai grav decât că tatăl era condamnat să moară încă de tânăr, pentru cei doi părinți se contura perspectiva ca micuțul Cornelică să rămână fără tată la o vârstă când avea nevoie de el mai mult ca niciodată, adică în perioada de creștere și de formare a caracterului.

Zilele familiei Mațu au devenit un adevărat coșmar. Cei doi părinți făceau timpul să treacă pe cât posibil senin pentru Cornelică, dar, odată acesta adormit, când rămâneau numai ei doi, începeau să plângă amar destinul tragic ce-i lovise tocmai pe ei și anume atât de crunt. Costache Mațu o punea pe Jeni să-i promită că o să-și refacă viața, dacă nu pentru ea, măcar pentru binele lui Cornelică. La rândul ei, Jeni respingea hotărât ideea și se jura că nimeni și niciodată nu va umple golul pe care Costache îl va lăsa în urma lui.

Au dus-o așa încă vreo doi ani, cu starea sănătății lui Costache degradându-se zi de zi, în ultima perioadă chiar descurajant de repede, până când a trebuit internat la Spitalul Militar, unde a murit într-o noapte intubat și ventilat. Jeni a plâns cât a plâns, până când lacrimile i-au secat și și-a dat seama că de acum înainte toată povara familiei apăsa numai pe umerii ei și că toate hotărârile pe care înainte le lua împreună cu Costache de acum va trebui să le ia singură.

Față de Cornelică a procedat în așa fel încât acesta să simtă cât mai puțin absența tatălui. Vorbea cu el, căpătase o anumită duritate în glas, îi spunea ce trebuia să facă, îl controla, dacă el greșea, ea ridica tonul la el și asta nu o dată. Cornelică între timp împlinise zece ani, crescuse mărișor, dar încă nu era printre cei mai înalți din clasă. Jeni era mulțumită și așa, fiind convinsă că vremea creșterii va veni și pentru copilul ei.

Dar într-o zi destinul i-a dat o palmă grea lui Jeni. Diriginta a sunat-o într-o seară și a rugat-o din partea doamnei directoare să vină a doua zi la școală, să aibă o discuție amândouă. Degeaba a încercat Jeni să afle despre ce voiau să discute cu ea la școală, diriginta era scumpă la vorbă și a asigurat-o că-i va explica mai bine directoarea. Pentru Jeni era clar că vizita la școală avea legătură cu Cornelică. L-a descusut discret ce mai făcuse în ultima vreme, dacă existau motive de nemulțumire în privința lui, dacă făcuse vreo boacănă la școală, dar Cornelică părea senin și împăcat și n-a ajutat-o nici el pe Jeni să fie mai lămurită.

A doua zi, în biroul directoarei, Jeni a simțit că îi cade tavanu-n cap. În rezumat, directoarea și diriginta i-au adus la cunoștință că, la ora de sport, Cornelică pretinsese că-și sucise un picior, profesorul l-a învoit să meargă la vestiar să se echipeze în ținuta pentru ore, iar Cornelică, profitând că era singur, furase din hainele și din ghiozdanele colegilor. Toți au constatat obiecte lipsă, concluzia a fost că numai Cornelică fusese singur în vestiar, l-au pus să golească buzunarele și ghiozdanul pe catedră și toate lucrurile furate au apărut. Copiii și-au recuperat obiectele, dar Cornelică nu părea să conștientizeze faptul că furase.

Cum tot își luase liber de la serviciu pentru a veni la școală, Jeni a așteptat terminarea orelor și, fără o vorbă, l-a apucat pe Cornelică de o ureche și așa l-a dus până acasă. La început, Cornelică îi tot spunea că-l doare, dar, după o vreme, intuind motivul cruzimii ei, a tăcut și n-a mai zis nimic. Jeni s-a gândit tot drumul că gesturi precum cel a lui Cornelică erau rezultatul faptului că n-avea tată și că ea, ca mamă văduvă, n-avea cum să-l țină-n frâu. Dar, pe de altă parte, își spunea tot ea, Cornelică nu putea fi lăsat în voia soartei. Azi furase niște fleacuri de la colegii lui, dar mâine putea fura din magazine, sau din casele altor oameni și atunci pușcăria îl păștea, iar ea avea să meargă la poarta închisorii să-i ducă ciocolată și portocale. O situație de acest fel era inacceptabilă pentru Jeni. Până acasă i-a amorțit mâna ținându-l de ureche, dar hotărârea ei era gata luată. Fără un tată care să-și facă prezența simțită față de Cornelică, n-avea încotro și trebuia să-și asume ea, pe lângă rolul de mamă, și pe cel de tată.

Deci l-a azvârlit pe Cornelică în baie, ținându-l încă de ureche și a încuiat ușa pe dinafară, ca să nu aibă copilul pe unde scăpa. Apoi a luat dintr-o cutie din dulap centironul lui Costache și a căutat pe terasă și mătura cu coadă lungă. Apoi a descuiat ușa la baie pe fondul țipetelor lui Cornelică („Să nu dai, mămico! Să nu dai!”) și a început să-l bată gospodărește cu centironul, ținând catarama la vedere. Când a obosit să-l bată cu centironul, a întors mătura cu peria în sus și a dat cu toată forța în el cu coada măturii. Cu cât Cornelică se ghemuia pe jos încercând să atenueze loviturile mamei sale, cu atât Jeni se simțea mai provocată să-l lovească și să-i facă rău. Cumva însă cruzimea față de copil rămânea în afara ei, era un exercițiu aproape neutru, îndeplinit de o altă persoană, pentru care ea era doar un instrument. Jeni simțea că probabil așa ar fi trebuit să reacționeze Costache dacă ar mai fi fost în viață. Când a simțit că l-a bătut destul pe Cornelică, fără să scoată un cuvânt pentru ca furia ei să nu se diminueze, a rulat centironul în jurul cataramei și l-a pus înapoi în cutia din dulap, apoi a dus afară și mătura pe terasă.

Între timp, Cornelică plângea amar și-și freca locurile mai dureroase ghemuit încă pe jos în baie. Jeni s-a așezat într-un fotoliu privind în fața ei cu ochii ficși. După o vreme, Cornelică a venit încet, s-a urcat pe genunchii ei și i-a luat capul între brațe.

– Mămico, mă doare! De ce m-ai bătut?

– De ce ai furat, Cornelică, de la copii? l-a întrebat Jeni, fără nici o emoție în glas.

– Că mi-au plăcut lucrurile lor, mămico. Voiam să le țin eu, nu să le vând.

Jeni l-a îndepărtat de ea ca să-l privească. Fața lui Cornelică era scăldată-n lacrimi, pe frunte avea o urmă de centiron, corpul îi tremura de teamă și durere, iar mâinile îi stăteau întinse către ea. În aceeași clipă, toată duritatea ei s-a topit într-un gest de iubire absolută, imaginea lui Costache a dispărut și lacrimile au podidit-o. A îmbrățișat copilul cotropită de o iubire maternă fără limite, l-a sărutat, i-a șters lacrimile de pe față cu obrazul ei și au stat așa, îmbrățișați, preț de o oră întreagă.

– Să nu mai furi, Cornelică. Promiți lui mama?

– Promit.

Cu asta Jeni a considerat că lecția dură ce i-o dăduse lui Cornelică fusese îndeajuns și au revenit amândoi la sentimentele lor obișnuite.

În perioada ce a urmat, Cornelică nu i-a mai dat ocazia lui Jeni să-l bată cu centironul lui Enache decât maximum de trei-patru ori pe an, când copilul se relaxa și chiar își dădea în petec, iar ea era chemată la școală fie că a spart vreun geam, fie că a intrat în WC-ul fetelor și a deschis ușile de la cabine în timp ce colegele lui erau înăuntru. De furat de la alți copii nu mai fura decât cel mult o dată sau de două ori pe an, însă pentru furt Jeni îl bătea mai sălbatic ca niciodată.

– Ce să fac, doamnă? i s-a plâns odată unei vecine care a întrebat-o dacă o supără copilul, pentru că-l auzise pe acesta urlând de durere, în timp ce lua bătaie. Asta înseamnă să crească fără tată, care ar fi știut cum să facă om din el. De când a murit soțul, trebuie să țin eu loc și de mamă, și de tată ca să se aleagă ceva de copilul ăsta. Dar să nu credeți că mi-e cumva ușor. El crește și mi-e tot mai greu cu el. Mi-e teamă că-ntr-o zi, când îl mai bat după ce face vreo prostie, o să dea și el în mine sau o să mă înjunghie. Și ce mă fac atunci? Cu taică-său n-ar fi îndrăznit așa ceva.

Dar Cornelică n-a dat niciodată înapoi în Jeni atunci când îl bătea. Cu timpul, chiar și plăcerea lui de a lua obiecte de la alții s-a estompat și a devenit un om ca oricare altul de pe lumea asta. Ultima oară, Jeni l-a bătut când n-a intrat la facultate. Dar curând s-a lămurit și ea că nu era facultatea pentru Cornelică, ci mai degrabă îi pria o școală profesională, care să-i asigure o meserie, ceva practic și care să-i aducă banul imediat. Că cerea sume nerușinate pentru servicii prost executate îi devenise clar lui Jeni, dar toți meseriașii făceau la fel. Cornelică avea și o teorie: clientul nu era convins că-i faci o muncă de calitate dacă îi cereai 50 de lei pe ea. Dacă îi cereai 300, da, atunci era convins că i-ai făcut o reparație de top, chiar dacă tu nu-i schimbai decât o lampă bună la televizor cu altă lampă de asemenea bună, adică nicio reparație, dar îl taxai cu 300 de lei.

Cornelică a locuit la Jeni chiar și după ce s-a însurat. Nora nu-i prea plăcea lui Jeni, dar Cornelică părea mulțumit cu ea. Jeni s-a abținut de la comentarii și în orice caz nu l-a mai bătut acum pe Cornelică de jena soției lui. A fost bucuroasă când nora a adus pe lume un nepot și toată iubirea ei s-a revărsat asupra lui. Cu copilul lui Cornelică nu era nevoie să mai joace rolul lui Costache: îi ajungea acela de bunică.

Pe patul de moarte, Jeni a vrut să-l aibă pe Cornelică aproape. Acesta, ca un fiu iubitor, nu s-a mișcat de lângă ea până când ea nu și-a dat ultima suflare. Cu o zi înainte de moarte, Jeni i-a spus abia șoptit:

– Mama te-a iubit pe tine toată viața, Cornelică. Numai pe tine, iubitul mamii. După ce a murit tatăl tău, eu n-am mai avut pe altcineva pe lume.

– Așa e, mămico, știu, i-a spus Cornelică printre lacrimi. Tu a trebuit să fii și mamă, și tată pentru mine.

– Păi, da, Cornelică mamă, a spus Jeni, pentru că taică-tău a murit de tânăr. Și cineva trebuia să fie și tată pentru tine, ca să facă din tine om. Costache, Dumnezeu să-l ierte, ar fi mândru de noi de amândoi, dacă ar putea să ne vadă azi.

Jeni a murit senină și împăcată, cu sentimentul datoriei împlinite, fiind înmormântată alături de Costache. Cornelică și soția lui trec periodic pe la cimitir să le pună flori proaspete la mormânt.