Gabriel GafițaGabriel Gafița
10.01.2025

Secvențe londoneze (2)

Canary Wharf. O altă conferință pe care am ținut-o la Londra în acei ani de început a fost tot despre România, dar ca invitat al unei societăți de oameni de afaceri interesați de noi piețe pe care puteau merge pentru a face investiții. Era o societate diferită de debating society de la Cambridge. Erau oameni potenți financiar, oameni cu experiență în diferite zone ale lumii, oameni care cunoșteau mecanismele pieței, oameni puternici și pozitivi. Participau împreună cu soțiile la o cină găzduită de asociația lor, toată lumea era elegantă, frumoasă, binedispusă și gata să audă o conferință de prezentare a unei țări în mare parte necunoscute, ținută de un diplomat de la ambasada acelei țări. Tipicul acestui gen de întâlniri era că mai întâi se lua cina, se discuta la fiecare masă separat, apoi, la desert, diplomatul era invitat la un pupitru și-și ținea prezentarea, urmată de întrebări.

Până la faza de întrebări mi-am făcut datoria așa cum se cuvenea. Am vorbit despre ieșirea din comunism, despre avantajele pieței românești, am oferit și câteva cifre orientative, am vorbit despre marele potențial economic al României și despre avantajele investitorilor care veneau pe acest teren. Unii întreprinzători se vedea că voiau să știe mai mult despre România, că aveau anumite informații și că voiau să fie ajutați să și le completeze. Până când un domn de la o masă aflată chiar în fața mea mi s-a adresat cu acel inegalabil talent britanic de a-ți vorbi de sus și de a te face să te simți mărunt de tot și insignifiant și m-a întrebat ajutându-se chiar și de o mână care mătura totul din calea ei:

– În legătură cu acea clădire uriașă pe care o aveți în capitala dumneavoastră, casa lui Ceaușescu, ce planuri aveți cu ea, ce intenționați să faceți acolo, acum că tot ați moștenit-o? La dimensiunile pe care le are, nu-mi imaginez ce s-ar putea organiza în ea. Sau vă gândiți s-o demolați, fiind vorba oricum de o monstruozitate?

După întrebarea lui s-a lăsat o tăcere ușor jenată. Nicio întrebare anterioară nu fusese atât de directă, atât de agresivă. Toate fuseseră formulate în limitele decenței și curtoaziei. Pe atunci, la București, încă nu se luase hotărârea de a se muta Parlamentul în Casa Poporului. Am așteptat și eu o clipă vrând să amplific tensiunea ce se crease prin impresia că nu știu ce să răspund. Apoi am spus simplu și concis, fără a elabora suplimentar:

You see, it looks like every nation needs to have its own Canary Wharf. (Vedeți dumneavoastră, se pare că fiecare națiune are nevoie de un Canary Wharf al ei.)

Din nou o clipă de tăcere, apoi un hohot imens de râs, aplauze și semne de încurajare cu pumnul strâns și degetul mare ridicat în sus. Cel care pusese întrebarea incomodă a aplaudat și el, a râs și mi-a făcut un semn că i-a plăcut răspunsul.

You’re absolutely right. Thank you.

Canary Wharf era cea mai înaltă clădire din Londra în acel moment, construită în Zona Docurilor din East End, pe Cheiul Canarelor, de unde și numele ei. În afară de recordul de înălțime la nivelul Londrei, imensitatea acestui bloc făcuse până atunci imposibilă găzduirea unei singure instituții în cuprinsul lui: bancă, societate de asigurări, companie petrolieră, autoritate națională, hotel de lux. Erau din toate la Canary Wharf. Mai multe hoteluri ocupau o mică parte din apartamentele clădirii, o altă parte era ocupată de locuințele unor vedete și bogătași, dar circa 40% din această imensă clădire stătea neocupată. Societățile care administrau mastodontul imobiliar dăduseră faliment pe rând. Se inițiase un fel de concurs național privind destinația ce urma să i se dea lui Canary Wharf, dar nimeni nu venea cu o soluție viabilă. La momentul când avea loc discuția amintită nici despre Casa Poporului nu se știa încă ce destinație urma să i se ofere. Din acest punct de vedere, Bucureștiul și Londra se aflau în fața aceleiași dileme.

Mașina vinovată. La începutul anilor ’90, când am ajuns eu la Ambasada României de la Londra, situația parcului auto de acolo era dramatică. Toate mașinile erau Dacii trimise din țară pe la începutul anilor ’80, însă erau comandă specială, cu volan pe partea dreaptă. Numai mașina ambasadorului era un Volvo cumpărat acolo, într-adevăr frumos, dar cu un număr nefericit: 1 ROM. Altfel, mașinile obișnuite ale ambasadei aveau prefixul de țară 237 (pentru România), apoi litera D (diplomatic) și numărul mașinii. Doar mașina ambasadorului trebuia să aibă numărul 1 și numele prescurtat al țării la trei litere. Cum în acea perioadă de început țiganii din România au devenit peste noapte romi, rezulta că ambasadorul român la Londra se recomanda ca primul rom. La un moment dat, s-a indicat de la București să se ceară Protocolului britanic ca numărul 1 ROM să se transforme în 1 ROU, o dată pentru că România fusese admisă în Francofonie și era și Francofonia bună la ceva, apoi pentru că în limba engleză, mai pe la începutul secolului, Romania se scria Roumania. Dar Protocolul britanic n-a acceptat schimbarea. (Vreo opt sau nouă ani mai târziu, fiind ambasador în Canada, am primit instrucțiuni să cer schimbarea indicelui de țară ROM în ROU la Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectuală de la Montreal în legătură cu toate situațiile în care numele României trebuia redus la doar trei litere. Motivul a fost tot Francofonia și faptul că România dintr-o dată voia să fie Roumanie, deși nu prea se mai vorbește franțuzește în țară. Am reușit această măreață modificare și azi România este ROU, ca în franceză, nu ROM ca în românește.)

Dar, revenind la mașinile ambasadei, trebuie spus că au existat tot felul de situații comice sau de-a dreptul penibile pornind de la parcul auto existent. Odată, când erau simultan mai multe delegații din țară în vizită la Londra și toate celelalte mașini erau angajate în transportul lor, cineva de la ambasadă a fost dus la Palatul Buckingham cu o Dacie 1300 combi bej, pentru a participa la o recepție. Polițiștii, când au văzut Dacia 1300 combi bej intrând alături de celelalte mașini elegante de la ambasade, au crezut că e mașina vreunui livrator și au dirijat-o spre partea din spate a palatului, unde se livrau produsele pentru bucătărie. A fost nevoie de explicații și deslușiri pentru ca Dacia respectivă să fie lăsată să vină la intrarea principală. Iar, atunci când a oprit, nu s-a deschis portiera, care era stricată și făcea figuri, iar reprezentantul ambasadei, o doamnă diplomat, îmbrăcată elegant pentru ocazie, a trebuit să coboare pe la șofer, încălecând schimbătorul de viteze.

În fine, povestea la care vreau să ajung s-a întâmplat cu o Dacie 1300 neagră. Nu era o mașină atribuită cuiva anume, ci făcea parte din parcul comun și o folosea cine avea nevoie. Din cauză că nu avea un singur șofer, ci vreo cinci-șase, comenzile ei răspundeau cu greu, claxonul se arsese, spătarul scaunului de la locul de lângă șofer se stricase și stătea lăsat pe spate la 45 de grade. La câte stricăciuni avea mașina, era o minune că mai circula. Dar cel mai grav lucru era că, în contul ei, se adunau amenzile de circulație întruna. Cine mergea cu această mașină nu se preocupa unde parchează, dacă era cumva pe linie continuă sau pe linie dublă galbenă. Poliția engleză nu te oprea în trafic să te amendeze, ci trimitea amenda la ambasadă și la Serviciul de Protocol de la Foreign Office. Iar, când se adunau douăzeci de amenzi de circulație neplătite, Serviciul de Protocol trimitea o notă verbală la ambasadă în care, pe tonul cel mai ceremonios posibil, punea în vedere că „is considering very seriously” posibilitatea de a-l expulza pe deținătorul mașinii. Ce nu știau cei de la Protocol era că mașina nu era atribuită vreunui diplomat anume, deci nu aveau pe cine expulza. Dar situația era, desigur, neplăcută când primeai o asemenea avertizare, care însemna în mod voalat că mașinii i se putea aplica o interdicție de circulație pentru cumul de amenzi; atunci contabilul ambasadei mergea cu un referat la ambasador prin care îi propunea achitarea valorii a două sancțiuni, ca să scădem sub pragul de douăzeci de amenzi și să nu mai fie valabil avertismentul. S-ar fi putut plăti și toate amenzile, dar pe urmă erau probleme cu ministerul, care nu accepta achitarea lor și spunea să se identifice diplomații care primiseră amenzile și fiecare să-și asume decontarea, ceea ce era o imensă bătaie de cap, căci mașina era folosită la întâmplare. Dar două amenzi din când în când se pierdeau în mulțimea de cheltuieli ale ambasadei.

Avantajul cu Dacia 1300 care acumulase douăzeci de amenzi era că ajunsese atât de hârbuită, încât nu mai primea nici verificarea tehnică. În aceste condiții, cu aprobarea Bucureștiului, se obținuse casarea ei, radierea din circulație și cumpărarea unei mașini noi, pe plan local. Dar normele financiare ale ministerului prevedeau că, întrucât mașina fusese trimisă din România, ea trebuia returnată tot în România și casată la București.

Deci primul colaborator al ambasadorului, un diplomat cu ștate vechi în minister și uns cu toate alifiile, a făcut o vizită la Protocolul britanic pentru a discuta problema celor douăzeci de amenzi acumulate în contul Daciei 1300 negre.

– Da, știm, i-a spus el spăsit directorului de Protocol, s-au adunat multe amenzi și toate din vina noastră. Așa este. Ambasada regretă această situație foarte neplăcută și pentru dumneavoastră și pentru noi.

All right, a spus amabil directorul de Protocol. Și cum înțelegeți să rezolvați problema?

– Am avut o discuție foarte serioasă la ambasadă, a spus adjunctul ambasadorului, dorind să dăm o soluție satisfăcătoare în situația legată de această mașină. Și hotărârea noastră a fost de-a o trimite înapoi în România. Cu efect imediat.

În fața unei explicații de acest fel, englezul a rămas complet uimit și a acceptat decizia ambasadei, care în fond sancționa mașina, nu utilizatorii ei. În consecință, cele douăzeci de amenzi au rămas neachitate. Dar partea cea mai distractivă de acum încolo vine. Ministerul român de Externe a indicat că mașina urma să fie adusă în țară de un angajat al ambasadei care venea acasă în concediu. Ambasadorul a întrebat cine se oferă pentru această călătorie cu mașina pe ruta Londra-București și nimeni nu s-a arătat dispus să conducă aiurea câteva mii de kilometri o mașină care abia se mai ținea laolaltă… cu excepția autorului de față, aflat la primul său concediu în diplomație, când curiozitatea și spiritul de aventură erau mai puternice decât rațiunea. Dar a dorit să vadă că cel puțin cele două defecte majore și vizibile ale Daciei negre sunt remediate, adică scaunul pasagerului din față lăsat la 45 de grade și claxonul, care nu funcționa. Însă șoferii ambasadei nu aveau chef să se apuce de reparat o mașină care era trimisă acasă pentru a fi casată și mi-au explicat acest lucru cât se poate de clar și de ritos. Deci am pornit la drum cu soția și cu fiul meu, ea alături de mine sprijinită în coate de speteaza lăsată pe spate, iar el pe bancheta posterioară, printre pachetele nenumărate, care nu mai încăpuseră în portbagaj. Aveam să traversăm toată Europa fără claxon și cu un volan montat pe dreapta.

Niciodată nu cred că am avut mai multe aventuri la un drum cu mașina ca atunci, deși distanța Londra-București și invers am parcurs-o de cel puțin cinci ori pe roți. Pe ferry boat, traversând de la Dover la Calais, am constatat că o roată din spate se dezumflase. Pană de cauciuc. Deci primul lucru coborând pe uscat a trebuit să punem roata de rezervă, motiv pentru a goli portbagajul de multele obiecte și a face schimbul respectiv de roți. Apoi, în nordul Franței, a trebuit să oprim la un garajist ca să ne vulcanizeze roata dezumflată pentru cazul când mai aveam o pană pe parcurs. Prilej, încă o dată, de a goli portbagajul nostru ca să putem scoate roata de sub podeaua lui. Garajistul francez se învârtea în jurul mașinii și nu mai sfârșea de a se minuna:

– Ce fel de mașină e asta? De unde veniți cu ea? N-am mai văzut niciodată marca asta.

– E Renault 12, i-am spus. Se fabrică de vreo treizeci de ani în România.

– Renault 12? nu-i venea a crede. Nici nu există Renault 12.

A verificat în catalogul lui. A găsit Renault 12, care semăna cu mașina noastră și a trebuit să-și recunoască ignoranța.

Al doilea moment ciudat l-am avut la granița dintre Germania și Austria, când cei de la poliția de frontieră, nu mai țin minte care din ei, unii sau ceilalți, văzând Dacia noastră neagră înaintând încet lăsată complet pe spate din cauza bagajelor acumulate în ea, au exclamat:

Was ist denn das? (Și asta ce mai e?)

Ultima mirare mașina a produs-o în centrul Budapestei. Oprisem la un stop și soția mea, care nu se mai putea sprijini în coate, s-a lăsat pe spătarul înclinat la 45 de grade. Nu era propriu-zis culcată, dar stătea ca la dentist, cu brațele încrucișate. O femeie în vârstă, cu ochelari și părul alb, s-a uitat la mașină neînțelegând cum poate merge cu o femeie culcată pe locul șoferului și fără volan în fața ei. Pe mine nu mă observase pe locul celălalt și nu-și dăduse seama că era o mașină cu volan pe dreapta. În momentul când ni s-a pus culoarea verde, a văzut că acea mașină condusă de femeia culcată și fără volan începe să se deplaseze. Bătrâna era complet depășită de situație. Și-a făcut o cruce mare și a exclamat:

– Jaj, Jézus Mária!

Dar aceeași mașină ne-a oferit și momente de fericire la acel drum de la Londra la București, ca atunci când am făcut o escală la Paris, apoi la Salzburg și la Viena, când am poposit o noapte într-un sat de lângă Salzburg și am făcut o baie minunată în lacul pe marginea căruia se afla pensiunea la care am stat. Dacia 1300 ne-a dus încet, așa cum putea ea, până am ajuns în România și am predat-o la minister.

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu mașina după aceea. Dacă ministerul a scăzut-o din acte și a dus-o la un cimitir de mașini, unde a fost dezmembrată și concasată, sau dacă, la garajul miraculos al ministerului de pe Șoseaua Aviatorilor, aproape de Piața Victoriei, a fost reparată, volanul i-a fost mutat pe stânga și a fost repusă în circulație ca aptă combatantă.