Londra, la începutul anilor ’90, ca prim post diplomatic pentru mine după intrarea în MAE, era un loc cum s-ar spune, de „make or break it”. Standardele cu care te comparai erau atât de înalte pentru noi, proaspăt ieșiți din regimul lui Ceaușescu, încât simțeai că-ți lipsesc uneori mijloacele pentru a le atinge. Simțeai că trebuia neapărat să te străduiești ca să faci față situației, altminteri riscul de a te face iremediabil de râs te pândea la tot pasul. Titulatura mea în cadrul ambasadei era de „consilier cultural”. Nu „atașat cultural”, cum se numește funcția de obicei, ci „consilier cultural”, adică mult mai mult. Eram atât de dornic să nu greșesc, să-nvăț cât mai mult de la cei pe care-i vedeam în jurul meu, să aflu despre acest minunat popor pe care, din păcate, îl cunoșteam numai din cărți, încât tot timpul, și eu, și soția mea eram într-o stare de alertă permanentă, fiindcă știam că englezul sau englezoaica eleganți nu-ți vor arăta niciodată că te faci de râs ca să nu te umilească, dar te vor judeca precis în mintea lor și te vor pune exact în categoria ta. De exemplu, cunoșteai pe cineva și te-ntreba, sincer interesat, dar nu cu inocență: „Unde locuiți?” Iar tu răspundeai sincer și bucuros de întrebare: „La 1 Belgrave Square”, pentru că acolo era blocul Ambasadei României, dar unde tu stăteai în două camere amărâte confort patru, chiar sub acoperiș. Urma un „Oh!” surprins, fiindcă Belgrave Square era a doua adresă din Londra după Buckingham Palace, cu toată decăderea și amărăciunea dinăuntru. Dar interlocutorul englez te punea pe un raft de sus după adresa pe care o rosteai și trebuia să ai grijă să fii la înălțimea adresei. Altfel cădeai de foarte sus și nu te mai ridicai în veci în ochii lui. De aceea era atât de important să învățăm întruna și să greșim cât mai puțin. Iar câteva împrejurări ni s-au ivit când am putut valorifica cele învățate la prima mână.
Dracula – subiect de conferință. Am ajuns la Londra între Crăciun și Anul Nou, într-un moment când activitatea instituțiilor locale era redusă până aproape de nivelul zero. Oamenii erau plecați în vacanța de Crăciun, magazinele erau deschise, dar telefoanele tăceau, poșta venea doar cu abonamentele la ziare, ritmul în ambasadă era lent și agreabil. Prilej pentru o primă acomodare a noastră cu marea capitală europeană. Dar pe 10 ianuarie activitatea s-a reluat. În prima zi lucrătoare de după vacanța de Crăciun și Anul Nou, secretara ambasadei mi-a făcut legătura la telefon:
– Vă caută cineva.
Asta era culmea! Cine să mă caute pe mine, abia sosit la ambasadă?
Era un domn care suna din Cambridge. S-a recomandat ca fiind secretarul unei debating society din centrul universitar, afiliată pe lângă un college de acolo. Tocmai era în curs de a stabili programul pentru debating society în anul care abia începea și mă suna să-mi ofere posibilitatea de a veni să le vorbesc pe 15 septembrie. Discuția noastră avea loc în 10 ianuarie. Deci stabileam un program pentru peste nouă luni! Subiectul era la latitudinea mea, dar trebuia să fie ceva despre România. Nu trebuia stabilit pe loc, puteam reveni asupra lui și mai târziu.
Când i-am povestit ambasadorului ce experiență avusesem în prima mea zi de lucru, acesta m-a liniștit spunându-mi că așa era în Anglia, lucrurile se stabileau cu multă vreme înainte și exista o noțiune numită „previous engagement”, care însemna că ziua era dată și orice invitație ar fi apărut ulterior pentru aceeași zi ea nu putea fi acceptată.
– Să spunem că primiți o invitație la Curte, mi-a spus ambasadorul, puteți declina spunând că aveți un „previous engagement”, chiar dacă nu sunteți obligat să detaliați în ce constă el și toată lumea va înțelege, iar nimeni nu se va supăra. Deci puneți în agenda dumneavoastră data de „15 septembrie” și „Cambridge” și gândiți-vă despre ce vreți să vorbiți acolo.
Întâmplarea a făcut că subiectul mi-a fost furnizat de Hollywood. În primăvara lui 1992 a fost lansat pe piață filmul cu vampiri „Dracula”, în regia lui Francis Ford Coppola, inspirat de romanul omonim al lui Bram Stoker (1897). M-am gândit: ce subiect mai bun aveam decât „Dracula” și suita interminabilă de confuzii iscată de identitatea vampir-Vlad Țepeș, de amestecul de epoci între evul mediu românesc și sfârșitul secolului al XIX-lea, de ceața mistică ce plutea în jurul numelui de Transilvania, de trimiterile la Elizabeth Báthory, la hotelul Coroana de Aur din Bistrița și la castelul lui Frankenstein din Borgo Pass etc. etc. Am comunicat la Cambridge titlul prezentării mele, concordanța dintre ea și lansarea filmului lui Francis Ford Coppola a căzut cum nu se putea mai bine, am fost avertizat că cel mai probabil vor fi și întrebări din audiență, doar era o debating society, deci existau toate premisele întrunite pentru o discuție absolut deschisă despre România. Totodată eu mă simțeam pe terenul meu întrucât zonele Bistrița și Borgo Pass (Pasul Bârgău) mi-erau cât se poate de familiare, soția mea fiind născută acolo, iar hotelul Coroana de Aur (versiunea actuală) fiind situat la 100 de metri de casa părinților ei.
Deci am ajuns la Cambridge și am fost surprins de interesul pentru conferință: o adunare considerabilă de doamne și domni, mai ales în vârstă, membri ai acelei debating society, erau adunați într-o sală a unui college binecunoscut, unde nu erau membri, ci doar afiliați și unde se adunau în fiecare lună pentru a audia o conferință pe o temă dată. Tema România s-a dovedit de mare interes: regimul comunist fusese răsturnat cu doi ani înainte, Ceaușescu fusese executat, România cea necunoscută se plasase pe hartă într-un fel cam incomod, cu violențe, morți, cu contradicții, despre care prea puține se cunoșteau. Am fost întrebat: Era vampirismul o parte integrantă a istoriei naționale românești? Vlad Țepeș era considerat o figură bună sau rea în tradiția populară? Ce legătură exista între el și Elizabeth Báthory, dacă era vreuna? Contele Frankenstein, vampirul, era un descendent al lui Vlad Țepeș? Când oamenii erau trași în țeapă, pe unde intra țeapa în corpul lor? Fosta Securitate, cunoscută ca fiind sinistră, mai trăgea în țeapă oponenții regimului comunist?
A fost nevoie de dat multe explicații pentru că oamenii porneau de la un nivel de naivitate aproape inimaginabil: am explicat când a trăit Vlad Țepeș, în ce relații a fost cu turcii, cum evul mediu era o vreme când execuțiile erau foarte sângeroase, ca și în Anglia de altfel, dovadă tragerea în țeapă, cum el a fost arestat și deținut în Transilvania, cum cronicile săsești l-au prezentat foarte negativ, pentru că ataca cetățile săsești de graniță, cum romanul lui Bram Stoker este o operă literară de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fără nicio legătură cu faptele istorice din Evul Mediu românesc, cum Bram Stoker a insistat pe vampirism, ceea ce n-avea nicio legătură cu Vlad Țepeș, cum Bistrița și Borgo Pass erau două locuri absolut normale, unde trăiau oameni obișnuiți. Întâlnirea a durat mult peste timpul alocat acesteia și secretarul de la debating society a recunoscut public că rareori în istoria societății discuțiile se prelungiseră atât de mult, dovadă a popularității subiectului ales de mine.
La final, când am rămas să mă mai întrețin cu persoane din audiență în jurul unui ceai și al unui fursec, m-a abordat o doamnă mai în vârstă, cu pălărioară și cu părul alb frizat. Parcă era Miss Marple, eroina Agathei Christie.
– Aș vrea să vă întreb un lucru, mi s-a adresat ea cu multă bunăvoință, dar și pe un ton precis, britanic, care nu admitea divagațiile. Din prezentarea dumneavoastră nu a rezultat prea clar dacă, în România, când vampirul te mușcă de gât, el cum îți suge sângele: îl soarbe așa cum sorbim ceaiul, sau are un dinte gol pe dinăuntru (a hollow tooth) și sângele urcă automat pe acolo?