Să trăiți, Mișu!

În anul 1977, destinul mi-a luat ceva și mi-a dat ceva. Părinții mei au murit în cutremurul din 4 martie, în schimb după moartea lor mi-a revenit mașina care le aparținuse, un Fiat 1500, vechi de doisprezece ani. Prin 1980, pe fondul sistării oricăror importuri de piese de schimb, am rămas complet dezarmat în fața Fiatului familiei, care între timp avea cincisprezece ani și mereu i se strica ceva. Altfel, mașina arăta perfect, era întreținută impecabil, te puteai fotografia rezemat de ea cu fruntea sus, dar pe dedesubt, sau pe sub capota anterioară, se strica o piesă mică, se rodea un furtunaș de cauciuc, se slăbea un cablu de transmisiune și vehiculul nu mai pornea din loc, sau pornea, dar nu mai erai sigur că lichidul de frână ajunge unde trebuie, că semnalizatorul mai semnalizează, adică detalii minore în sine, dar care făceau circulația cu Fiatul o aventură. Având schimbător de viteze manual, puteam încetini cu frâna de motor, trecând dintr-o viteză mai mare într-una mai mică, până când reușeam să opresc mașina, fiindcă știam că pedala de frână era complet inertă nemaiprimind lichid de la recipientul respectiv. Și tot așa până la disperare.

Aveam însă un vecin de apartament, pe domnul șofer Costel de la Ministerul Sportului (CNEFS, cum se numea pe atunci, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport). Or, bucurându-mă de simpatia – inexplicabilă și neașteptată – a domnului Costel, probabil în amintirea tatălui meu, care, în cadrul comitetului de bloc, îl ajutase să-l ia în spațiu pe fiul său din prima căsnicie, apelam din când în când la expertiza lui de șofer profesionist ca să mă ajute să mențin mașina în funcțiune. Cum nu aveam un mecanic auto pe care să-l cunosc și la care să pot duce mașina, relația cu un șofer de meserie era un substitut util.

Domnul Costel era un amestec interesant de compasiune și cruzime. Făcea, de exemplu, drumuri lungi în străinătate cu un camion al CNEFS ca să transporte caiace la diferite competiții internaționale. Îi aducea soției sale (a doua, mai tânără ca el) lănțișoare de aur și pandantive scumpe, în schimb dădea în ea ca în sacul de antrenament la box când avea câte un acces de gelozie, bănuind-o că ea se distra cu șeful ei de la Metalocasnica în timp ce el era plecat. E drept că nu a prins-o niciodată, dar asta îl făcea și mai turbat. Mi-a spus odată că a venit de la Madrid cu camionul de caiace fără să oprească („nici ca să mă piș până pe Coasta de Azur, când am simțit că mă piș pe mine”), doar ca să ajungă o zi mai devreme la București, s-o prindă pe nevastă cu șeful ei asupra faptului și să-i bage în bucluc pe amândoi. Când a sosit acasă, soția era singură și pregătea o mâncare în așteptarea lui. Faptul că șeful ei nu era acolo l-a scos pe domnul Costel din minți. Și-a dat seama că tot efortul lui de a ajunge mai devreme, tot sacrificiul lui de a nu opri până când fiziologia nu devenea presantă, toate gândurile lui despre cum se va răzbuna pe cei doi surprinși în flagrant nu avuseseră nicio finalitate, fuseseră făcute degeaba, iar el apărea complet ridicol în ochii soției inocente. Și atunci măcar a bătut-o zdravăn, a dat-o afară din casă, ea n-a plecat, l-a umplut de rușine de față cu tot blocul, încât până la urmă a reprimit-o, s-au împăcat și totul a revenit la normal. Știind că eu auzeam asemenea scene între ei, fiindcă aveam doi pereți comuni între cele două apartamente, mă luase cumva în confidență și măcar știa că nu era nevoie să-mi descrie necazurile lui. Le auzeam, asistam la ele chiar dacă prin zid și deci îmi putea împărtăși în liniște problemele lui de soț gelos. Această postură de prieten tăcut precum Horatio pe lângă Hamlet, sau Brânzovenescu pe lângă Farfuridi, îmi câștigase în ochii domnului Costel o copleșitoare considerație, de care numai un alter ego e capabil și, alături de ea, și apelativul „dom’ inginer”. La rândul meu, returnându-i considerația, l-am ales pe șoferul Costel drept prototip al personajului Nelu Mulgătoru („Nelo Molgătoro”) din romanul meu Martiriu parțial, la care lucram în acea vreme, adică pe la mijlocul anilor ’80.

După ce ascultam cu infinită răbdare „l’étalage du moi” în varianta domnului Costel, cutezam și eu cu timiditate să spun ce probleme aveam cu mașina mea cea fără de frână sau cu luminile de poziție complet moarte.

– Să mergem să vedem, spunea domnul Costel, întotdeauna gata să ajute.

Uneori izbutea să lege două sârme între ele și mașina mai pâlpâia o vreme. Dar pe urmă se strica din nou și eram nevoit să apelez încă o dată la expertiza lui. După o tentativă nereușită de a scorni o improvizație care să mă mai țină câteva zile în funcțiune, domnul Costel a declarat ritos:

– Mașina asta trebuie băgată-n service.

– De acord, am spus, ar trebui, dar unde să mă duc când nu cunosc pe nimeni? Și mi-e teamă să mă dau pe mâna cuiva necunoscut.

– A, nu, m-a liniștit domnul Costel, că mergem la noi la garaj, la CNEFS. Avem acolo un mecanic de milioane, unul Mișu. Dacă nici Mișu nu-i dă de capăt la mașina asta, atunci gândiți-vă s-o vindeți.

A doua zi, puși amândoi la treningul de rigoare, am început să-mpingem mașina spre garajul CNEFS. Distanța din fața blocului nostru până la garaj nu era mai mare de 50 de metri, dar trebuia să mergem cam jumătate din drum pe o stradă cu sens unic. Pe care noi, evident, mergeam în contrasens, dar, ca să respectăm toate regulile de circulație, ar fi trebuit să dăm ocol cvartalului.

În fine, cu destul efort și ținând în loc niște mașini care mergeau regulamentar pe strada cu sens unic, am ajuns cu mașina mea la intrarea în garajul CNEFS.

– Bă, Mișule, a strigat din poarta garajului domnul Costel către o hală plină de mașini. Unde ești, bă? Hai, vino încoa’ să arunci un ochi la o mașină.

– Nu pot, bă. Am treabă acum, s-a auzit o voce venind parcă din altă lume.

– Hai, bă, că nu dai în brânci, a insistat domnul Costel. Vino să vezi, că doar nu putem lăsa mașina-n drum.

Celălalt a mai mormăit ceva și, după o vreme, a apărut dintre mașini o siluetă mică și sfrijită, într-o salopetă murdară și zdrențăroasă, cu o cheie franceză în mâna neagră de ulei și cu o bască îndesată peste o claie de păr rebel. În colțul gurii avea un chiștoc de țigară stins. Arbora acea atitudine suficientă de meseriaș deranjat din rutina lui.

– Ce vrei, bă? a întrebat el, privind fix la domnul Costel, ca și cum eu nici n-aș fi existat.

– Vreau să te uiți la o mașină, a indicat domnul Costel spre mașina mea care bloca intrarea în garaj. Tu nu există să nu știi ce să-i faci.

– Da’ ce are? a întrebat Mișu plictisit.

– Are pă dracu. Nu știm ce are. Că de-aia am venit la tine.

– Bă, io n-am timp, a spus Mișu pe un ton ce nu admitea să fie contrazis. Și ia mașina dracului din poartă că nu poate ăștia să intre în garaj.

Dar aici domnul Costel m-a tăiat total la capitolul intuiție. Unde eu nu mai vedeam altă ieșire decât să împingem înapoi mașina până în fața blocului, de data asta corect pe sensul unic, el l-a luat pe Mișu de un nasture al salopetei pline de ulei, ca și cum ar fi urmat marea dezvăluire.

– Băi, Mișule, i-a spus el aparent dezinteresat, mașina asta nu-i a mea. E a lu’ dom’ inginer Gafița. Știi tu cine e domnul Gafița? Pauză: – E fiul la cel mai mare compozitor din țara asta, bă.

Efortul de imaginație al domnului Costel fusese de-a dreptul epuizant. „Compozitor” în mintea lui era suprema îndeletnicire a cuiva. Nu știa bine cu ce se ocupă, dar cu siguranță era ceva copleșitor. Culmea e că și transformarea lui Mișu a fost instantanee: de unde vorbea cu noi ușor lăsat pe spate, ca să ne exprime un dispreț discret, s-a îndreptat și s-a înclinat ușor în față, într-o poziție deferentă, așa cum adopta probabil când veneau la CNEFS boxerii sau fotbaliștii și-i aruncau cheile mașinilor. („Salut, bă Mișule! Aruncă și tu un ochi la mașina mea, bă!”) A scos chiștocul din colțul gurii și l-a aruncat sub o mașină. Figura lui, cu basca trasă-n cap, exprima o subordonare necondiționată. A schițat un salut militar cu mâna stângă, probabil fiind mâna mai curată.

-Să trăiți, Mișu! mi s-a adresat doar mie, bolnav de inexistență.

În următoarele cinci minute, ne-a ajutat și el să împingem mașina în garaj și s-o parcăm pe un loc liber. Reparația a durat vreo două săptămâni, pentru că Mișu avea mașinile ministerului de întreținut, dar a reușit să peticească destul de bine Fiatul meu. Atât de bine încât a mai mers trei ani înainte să fiu nevoit să-l vând.