Renegarea – ultima soluție

Colonelul Dumitru Muleș fusese, de când se știa el, atașat militar și colonel. Trecuse, desigur că trecuse, prin toate gradele militare până la cel de colonel, dar, miracol, nici nu-și mai aducea aminte cum era pe vremea când fusese căpitan, maior, locotenent-colonel. Terminase Academia Militară ca locotenent, apoi fusese avansat imediat la gradul de locotenent-major, iar de acolo parcă o pâclă se coborâse peste memoria lui, din care se trezise colonel. E drept că și colonel era de multă vreme, pentru că în funcția de atașat militar nu prea te întâlneai cu gradul de general, însă Dumitru Muleș era fericit să fie atașat militar și să umble din ambasadă în ambasadă cu gradul de colonel. Și fusese în ambasade importante din state NATO, sau chiar la Misiunea Permanentă a României pe lângă NATO, la Bruxelles. Dumitru Muleș fusese atașat militar la la Ottawa, la Bruxelles-Belgia, nu NATO, la Madrid, încă o dată la Bruxelles, dar de data aceasta în staff-ul Reprezentanței pe lângă NATO, la Washington și la Lisabona. Eu m-am întâlnit cu el la Lisabona, când am fost numit ambasador acolo.

Mitică Muleș era tipul de militar haios, care făcea o bășcălie discretă de condiția lui cazonă. Țin minte că, într-o zi, venind de la o întâlnire în oraș, l-am găsit pe colonelul Mitică (îi spuneam așa după moda englezească, Colonel William) pradă agitației. Aflase ceva ce voia să-mi spună și abia mă aștepta să revin în ambasadă. N-am intrat bine în birou că s-a și înființat la mine. Dar, ca un militar disciplinat, nu putea să „raporteze” dacă nu i se „ordona”. Pentru colonelul Mitică nu exista noțiunea „vreau să vă spun ceva”. Deci a început cu formula consacrată din ritualul comunicării noastre acceptat de amândoi:

• Dom’ ambasador, ordonați să vă raportez!

• Ordon! îi spuneam râzând.

• Vă raportez!

Și începea să-și deșerte tolba. Cel mai adesea erau informații solide, care puteau fi atractive și pentru civili, cum eram eu, și în acest caz Mitică Muleș avea tot interesul ca acestea să ajungă la conducerea superioară a țării pe două căi, și pe calea militară, prin ierarhia lui, și pe calea civilă, prin Ministerul de Externe. Deci el făcea muncă de influențare asupra mea și amândoi ne prefăceam, fără să recunoaștem, că jucam o mică dramoletă în interesul superior al patriei.

Mi-era simpatic Mitică Muleș mai ales pentru că știam că era foarte eficient în materie de informații militare și că nu venea niciodată cu prostii. Dar o dată, o singură dată, l-am prins într-un ofsaid mare și m-am întrebat multă vreme după aceea dacă el însuși credea în demersul său, ori făcea bășcălia lui cazonă de superiorii de la București.

Deci, cronologic, lucrurile s-au întâmplat așa: când a plecat din postul său de la Washington, a lăsat-o studentă în Statele Unite pe fiica lui cea mare (mai avea un fiu, care l-a urmat la posturile ulterioare). Îi trimitea bani fetei să-și plătească studiile, îi mai trimitea și să poată trăi decent, fata lucra și ea ceva în Statele Unite, pe scurt o scotea la capăt, dar evident cu ajutorul decisiv al lui Mitică. La vreun an sau doi după plecarea lui, fata s-a îndrăgostit lulea de un coleg student și și-a anunțat părinții că vrea să se mărite. Nu mai rețin dacă atunci sau mai târziu le-a adus și vestea că era însărcinată și că voiau să rămână amândoi în Statele Unite în continuare. Mitică Muleș a căzut pe gânduri. A întrebat-o delicat pe fată de unde era originar iubitul ei. Ca fiică de atașat militar, fata știa ce era în capul lui și i-a răspuns într-o primă fază: „Nu e român, dacă asta vrei să știi.” Dar atâta lucru bănuia și tatăl ei: că la o universitate americană nu avea să se mărite tot cu un român. El voia să-i spună mai concret: e din cutare țară. Când i-a spus, mai bine nu i-ar mai fi spus. Băiatul era din Ghana. I-a trimis și o poză cu ei doi, pe care Mitică ne-a arătat-o. Din figura băiatului nu se distingea altceva decât albul ochilor. Socrul mic era KO din toate punctele de vedere.

A consultat regulamentele militare și ordinele interioare ale Direcției de Informații a Armatei, de care țin atașații militari, și acolo scria negru pe alb că atașatul militar nu putea avea rude cetățeni ai altor state. În orice caz, fiica, fiind grad de rudenie unu, se încadra la această rubrică fără discuție. Nu rămânea decât ca, după nunta fetei, Mitică și soția lui să revină în România și cariera lui de atașat militar să se încheie în acel punct. Regulamentul era foarte clar. Mitică nu mai îndeplinea o condiție de bază.

Cu toate acestea nici nu-i putea spune fetei să nu se mărite cu ghanezul, oricât ar fi avut el de comentat și în această privință. A comentat doar cu soția lui și au fost amândoi de acord, numai că nu le era de nici un ajutor. O viață petrecută doar prin ambasade și oricum în miezul lucrurilor avea să se-ncheie eroic, fiind înlocuită de un transfer în cine știe ce garnizoană de provincie din România. Nu atât pentru el suferea Mitică Muleș, cât mai ales pentru soția sa. El, de bine de rău, era obișnuit ca militarul: primea un ordin și-l executa, dar ea cu ce greșise, săraca, să fie smulsă din mijlocul bucuriilor mărunte pe care i le oferea traiul în străinătate, pentru a se cufunda fără speranță într-o lume unde nu se putea vedea decât cu directoarea liceului și cu vreo doctoriță de la spitalul județean. Asta în cazul când avea să fie transferat într-o capitală de județ. Soția lui Mitică era absolventă de ASE, dar nu lucrase niciodată, însoțindu-l pe el la post. Ca să înceapă la cincizeci de ani să lucreze ca economistă era un basm bun de spus copiilor.

În nopțile lungi de la Lisabona când stătea treaz și nu se lega somnul de el neam, Mitică întorcea situația pe toate părțile și nu avea soluție. Ideea revenirii sale în țară și a trecerii într-o altă unitate militară decât DIA îi bloca gândurile într-un punct mort. Dar, în mod ciudat și ca o răzbunare teribilă a sorții, în această perioadă de frământări și disperare, a transmis cele mai bune informări de când fusese el numit în Portugalia. A muncit, ce-i drept, foarte intens, a mers oriunde putea afla ceva util, a scris acasă mai mult ca niciodată. Era ca un fel de „ce-am avut și ce-am pierdut” pe care îl transmitea anticipat superiorilor săi nebănuitori. Dar, cum disperarea te face de regulă inventiv, într-o noapte, lui Mitică i-a venit o soluție de ieșire din impas: o va renega oficial pe fiică până la trecerea sa în rezervă. Cum militarii treceau în rezervă la 55 de ani, perioada de renegare nu avea să fie foarte lungă, deoarece, odată trecut în rezervă, Mitică urma să aibă un statut la fel ca toți civilii, deci putea relua relația normală cu fata lui. Cu cât se gândea mai mult, cu atât ideea i se părea mai bună, deși în regulamentele lui nu apărea ca o alternativă la părăsirea DIA. Însă Mitică se gândea deja la câți bani va pune deoparte în fiecare lună în contul fetei și ce sumă se va aduna când vor putea relua relațiile normale.

S-a sfătuit și cu soția, care la început a fost oripilată de ideea renegării fetei, dar, încetul cu încetul, a început să vadă și ea utilitatea unei asemenea decizii. Când amândoi soții Muleș au căzut de acord asupra ei, Mitică a scris o scrisoare generalului care era superiorul său direct, la care a lucrat vreo două zile ca să evite să fie lacrimogen, sentimental sau neconvingător, ci aspru, ferm și hotărât, așa cum stătea bine unui ofițer al armatei române. Dacă trebuia tăiat în carne vie, Mitică era omul potrivit. O singură frază scurtă, în final, spunea că, dacă această soluție nu era acceptabilă direcției, rămânea doar să primească ordin de revenire în țară, iar el urma să se conformeze.

A așteptat cu înfrigurare câteva zile o reacție din partea centralei sale. Avea răbdare ca scrisoarea să-și producă efectul, iar conducerea direcției să ia o hotărâre în privința lui. În fiecare zi verifica la ofițerul de cifru dacă nu a sosit ceva particular în ce-l privea. Într-o zi a primit un telefon de la șeful de cabinet al generalului. Acesta îi transmitea din partea conducerii superioare că problema semnalată în scrisoarea lui va fi discutată când Mitică avea să vină acasă în concediu. Adică vara.

Cu această comunicare Mitică a fost băgat complet în ceață, dar n-a mai îndrăznit să raporteze că nunta fetei era programată înainte de venirea verii. A făcut el un act de echilibristică și i-a convins pe fată și pe viitorul ginere să vină ei la Lisabona pentru că el și soția lui nu puteau pleca în Statele Unite înainte de concediu. Cununia civilă aveau s-o facă la consulatul ambasadei, iar cununia religioasă la biserica românească din Lisabona. Fata a încercat să obiecteze că nu-și puteau invita și prietenii, dar a înțeles, ca de atâtea alte ori, că meseria tatălui ei impunea constrângeri, la care el nu avea cum se opune.

Deci au făcut căsătoria în Portugalia, unde tinerilor le-a plăcut atât de mult încât au rămas să facă aici și o parte din luna lor de miere, Mitică și soția lui s-au obișnuit cu figura ginerelui, până la urmă parcă era simpatic totuși, în orice caz părea impresionat de poziția publică a socrului, iar faptul că la nuntă Mitică a purtat uniforma lui de gală a fost o încântare pentru toată lumea.

A urmat concediul în țară și întâlnirea cu generalul comandant al DIA. Mitică n-a putut dormi deloc în noaptea dinainte, așa că la întâlnirea cu generalii, căci până la urmă au fost trei la număr – șeful, un adjunct și un șef de secție –, era livid la față și profund stresat. Generalul comandant l-a poftit să ia loc pe un scaun la masa de ședințe, s-a așezat în fața lui și, cu scrisoarea lui Mitică în mână, i s-a adresat direct:

– Bă, ce dracu’ a fost în capul tău când ne-ai trimis scrisoarea asta? Cum să renegi fata, bă, Mitică? Ce, tu te-ai tâmpit de tot?

Mitică s-a blocat complet.

– Dom’ general, ordonați să raportez.

– Ordon!

– Vă raportez. La regulamentul nostru scrie că atașații militari nu pot avea rude cetățeni străini.

– Păi, și pentru asta tu-ți renegi fata? Tu ești normal la cap?

– Eu am citit regulamentul, a îngăimat Mitică stins.

– Mai dă-l și în … mea de regulament, a exclamat generalul. Hai, dacă băiatul era rus sau chinez, sau iranian, poate mai era loc de discuție, acum că am intrat în NATO. Dar nici așa. Ce, tu discuți cu fata activitatea ta, ca să aibă ce-i povesti soțului? Deci se respinge aiureala asta cu renegatul fetii. Și, la terminarea concediului, te-ntorci la post și-ți vezi mai departe de treaba ta. Ce dracu’, după atâta timp credeam că ai mai multă minte-n cap. Și acum hai să discutăm chestiile serioase.

În drum spre casă de la întâlnire, Mitică a fost în al nouălea cer. A sunat-o pe soție și i-a dat cele două vești: că nu e nevoie să-și renege fata și că se poate întoarce liniștit la post. Seara s-au dus la un restaurant de fițe și nu s-au uitat la bani.

Toate aceste amănunte nu le-am aflat de la Mitică, pentru că, pe cât de mult își plângea de milă înainte, pe atât devenise de misterios la întoarcerea din România și nu scoteai o vorbă de la el. Dar soția lui, absolvită de greutatea secretului familiei, a povestit unei doamne din ambasadă, iar aceasta mai departe, prin ce chinuri trecuseră referitor la fată și ce eliberare fusese pentru ei când comandantul lui Mitică, generalul, îi spusese „Mai dă-l și în … mea de regulament”. Soția lui Mitică repetase în mai multe rânduri, cu mare satisfacție, cuvintele generalului, care fuseseră cheia liniștirii lor.

Am fost coleg cu colonelul Mitică la Lisabona patru ani bătuți pe muchie. În fiecare vară, el și soția lui mergeau două săptămâni în Statele Unite să-i vadă pe fată și pe ginere. Curând a apărut un copil în tânăra familie, iar după un an, al doilea. Mitică trimitea din State fotografii cu familia lor lărgită stând pe o plajă la Oceanul Atlantic, toți fericiți, sau aproape toți, pentru că din ginere nu se vedea decât o siluetă neagră cu albul ochilor contrastant. Tinerii se țineau oarecum deoparte, căci în prim plan Mitică domina, culcat pe un prosop de plajă și cu două mogâldețe mici de culoarea ciocolatei cățărându-se pe el, urcându-i-se-n cap, băgându-i mâinile în ochi, iar el răbdându-le, plin de iubire, joaca nevinovată, întocmai ca felinele cele mai temute din savană, care veghează hârjoneala puilor abia născuți.