Poze la Marele Zid Chinezesc

Era prin 2012 când am avut ocazia să ajung pentru prima oară în China, într-o delegație condusă de prim-ministrul României de pe atunci și cu o componență numeroasă, care abia încăpea într-un avion mediu courier al companiei TAROM. Am fost acceptat și eu cu oarecare dificultate, din partea Ministerului Afacerilor Externe, deși eu, ca director al Direcției Asia-Pacific, am fost cel care mă ocupasem de toată organizarea deplasării, de toate detaliile acesteia, de la componența delegației, umplute cu toți băgătorii de seamă de la Guvern, până la scrierea tuturor interviurilor prim-ministrului și structurarea agendei vizitei. Am mers mai întâi în sudul țării, în orașul-minune Shenzen, un fost sătuleț pescăresc transformat într-o metropolă flamboaiantă, iar apoi timp de mai multe zile la Beijing. Aici utilul s-a împletit cu plăcutul: au fost și întâlniri oficiale, au fost și momente pentru vizite. S-a mers și la obiective mărețe din Beijing, și la inegalabilele market-uri chinezești, unde chilipirurile fără egal te ademeneau la tot pasul.

În fine, într-o duminică, fiind program de voie, Ambasada României a organizat o excursie pentru cei interesați la Marele Zid Chinezesc, într-un loc celebru aflat cel mai aproape de Beijing, doar la vreo 90 km distanță. Mergea un microbuz de 12 locuri până acolo, la care s-a mai adăugat, în ultima clipă, o mașină a ambasadei, cu care aveau să călătorească domnii și doamna miniștri. Doi plus una. În autobuz s-au adunat acei membri ”juniori” ai delegației care chiar doreau să vadă Marele Zid. Restul s-au dus direct la cumpărături.

Am așteptat în fața hotelului de protocol la care am fost cazați până ce au binevoit să apară cei doi domni miniștri, apoi și doamna ministru într-un târziu, pe fondul unor miștouri grobiene ale bărbaților, la care ea a răspuns la fel de grobian și ne-am pus în mișcare ambele mașini. Mașina cea mică mergea în față, stabilind ritmul de deplasare. Microbuzul venea în spate, drept care a rămas de câteva ori în urmă, spre disperarea diplomatului de la ambasadă care fusese desemnat să-i însoțească pe miniștri și care trebuia să fie la fața locului când mașina acestora avea să oprească, iar ei să coboare și să-ntrebe: ”Și-acum ce facem?” Din acest motiv obsesia șoferului de pe microbuz și a diplomatului cu sarcini speciale era să nu se piardă de mașina de reprezentare, ci să meargă imediat în urma ei. Și tot din acest motiv nu ne-am putut despărți de mașina cu miniștri, astfel încât să meargă fiecare în ritmul lui.

Beijing este un oraș gigantic, din care aveam impresia că nu vom reuși niciodată să ieșim. Bulevarde imense traversau alte bulevarde imense, porțiuni de autostrăzi se intersectau cu alte porțiuni de autostrăzi, la un moment dat am crezut că traversăm una-două-trei șosele circulare și l-am întrebat pe șofer, fiindcă stăteam în față, dacă impresia mea era corectă, dar acesta mi-a spus râzând că erau șase șosele circulare până să ieșim din raza marelui Beijing. Deci am numărat alte trei șosele circulare și abia după aceea traficul s-a mai degajat și am putut rula ceva mai fluid decât o făcusem până atunci. Din toate direcțiile veneau mașini, ne depășeau motocicliști și pe o parte și pe alta, din când în când trebuia să oprim din cauza câte unui dop de circulație. Cei 90 km până la Marele Zid i-am parcurs destul de anevoie, în vreo două ore, timp în care a început și o ploaie mocănească. În microbuz fiind destul de cald, atmosfera devenise aproape sufocantă. O doamnă a deschis un geam, dar l-a închis curând fiindcă ploua înăuntru, iar afară era la fel de cald. În toată Asia pare să atârne peste lume o pâclă apăsătoare, iar căldura să fie continuă și sufocantă.

În fine, după vreo două ceasuri am văzut Marele Zid în zare și curând după aceea am părăsit șoseaua principală, care nu era propriu-zis o autostradă, ci un fel de drum rapid, însă foarte aglomerat și ne-am oprit într-o parcare uriașă. Acolo a dat semnalul de oprire mașina cu miniștrii, deci acolo ne-am oprit și noi. Diplomatul însărcinat cu bunăstarea lor a țâșnit afară din microbuz și s-a dus în fugă să afle ce doreau să facă VIP-urile noastre. A rezultat că nu puteam risca să mergem la o parcare mai apropiată de Marele Zid, fiindcă puteau să nu fie locuri disponibile și atunci urma să ne întoarcem și poate între timp se ocupau și locurile din parcarea mai depărtată. Prin urmare, am pornit pe jos către punctul de vizitare a Zidului, care, deși nu mai părea la fel de îndepărtat acum, tot s-a dovedit a fi la vreo 2-3 km distanță. Grupuri compacte de chinezi înaintau paralel cu noi, din când în când mai trăgea câte o mică porție de ploaie, care se oprea însă curând, înainte de punctul de vizitare a apărut un WC public salutar de dimensiunea unei săli de conferințe, în care nimeni nu făcea coadă căci erau destule facilități. Miniștrii noștri mergeau înainte cu câțiva metri și nici unul din ei nu părea să observe că în spatele lor venea un grup de colegi din delegație, care aveau aceeași destinație ca și ei. Vorbeau în trei, ignorau pe toată lumea, inclusiv pe diplomatul de la ambasadă trimis să-i secondeze, râdeau cu poftă din când în când, nu făceau nici un efort să iasă din lumea lor. Puteau fi în China, în Australia, în Argentina sau chiar în România. Aveai impresia distinctă că nimic nu putea să-i deranjeze pe acești oameni care trăiau în lumea lor și erau fericiți așa.

Doar când am ajuns la punctul de vizitare a fost puțină coadă la casa de bilete. Un bilet de acces pe Zid costa echivalentul a 8 dolari americani. Pentru miniștri a stat la coadă diplomatul și, când a venit de acolo cu biletele, au și urcat imediat pe Zid. Noi ceilalți am stat cuminți la coadă până ce ne-a venit rândul la bilete. Apoi am urcat și noi pe o scară săpată în grosimea Zidului și am ajuns pe promenada de deasupra.

Impresia era copleșitoare. Dacă priveai peste capetele grupului de vizitatori ce se înghesuiau în capul scărilor vedeai toată amploarea acestei construcții gigantești. Dintr-o parte cobora un zid pe munte, în mai multe valuri succesive și ajungea până la tine, trecând imediat în partea cealaltă, unde perspectiva era mai generoasă, iar valurile urcătoare mai reduse. Îți dădeai seama că puteai merge kilometri și kilometri numai pe vârful Zidului pierzându-te în peisajul pe care îl traversa. Era o asemenea fermitate a construcției, un caracter atât de categoric al acelei structuri imense menită să blocheze năvălirile dinspre nord încât priveai tot ce vedeai în alte dimensiuni decât cele obișnuite, erai purtat spre un orizont necunoscut, dar în același timp copleșitor.

Am schițat câțiva pași pe promenada de pe vârful zidului. Intenția mea era să merg până la primul turn măcar, situat la vreo 100 de metri distanță. Dar n-am apucat să fac mai mult de 10-15 pași că m-am trezit strigat de diplomatul cu bunăstarea.

-Domnu’, domnu’, vă rog nu vă depărtați, că domnii miniștri urmează să se retragă.

Nu trecuseră mai mult de cinci minute de când eram pe vârful Zidului, apucasem să fac doar vreo două poze și bucuria se-ncheia aici. ”Domnii miniștri”, care stătuseră sus vreo zece minute în plus față de noi, se plictisiseră, își făcuseră apelurile telefonice, își făcuseră selfie-urile cu zid în spate și acum voiau să plece. Venisem, văzusem, ce rost avea să mai stăm aici? Ei au coborât primii, noi i-am urmat tăcuți și apoi am stat vreo jumătate de oră în piața din fața casei de bilete ca dumnealor să-și aleagă magneți de frigider. Se pare că operațiunea era complexă, căci a durat destul de mult. Mă gândeam numai cum aș fi putut sta în acest timp pe vârful zidului să-l privesc și să mă umplu de acele imagini unice. Mă gândeam că era un prilej cu care n-aveam să mă mai întâlnesc probabil niciodată în viață. Și am avut darul premoniției, căci până acum n-am mai ajuns la Marele Zid Chinezesc și probabil că nici nu voi mai ajunge vreodată, având în vedere distanța și situația.

Când momentul comercial s-a consumat, am apucat-o repede spre mașini. Miniștrii imprimau un ritm alert excursiei. Acum că Zidul fusese vizitat, trebuia ajuns înapoi la Beijing degrabă, unde se apropia ora de întâlnire la complexul comercial. Am întrebat-o pe o doamnă consilier în Ministerul Culturii, care părea la fel de frustrată ca și mine de brevitatea vizitei la Zid:

-Dumneavoastră ați observat cumva dacă vreunul din miniștri a schimbat vreo vorbă și cu noi, pălmașii din delegație, pe parcursul acestei deplasări?

-Nu, dar vi s-a părut că era nevoie? a răspuns doamna ridicând din umeri. Și-au făcut selfie-ul și gata, scopul a fost atins.

Cred că și alții din microbuz erau la fel de frustrați, pentru că la întoarcere a fost o liniște absolută în mașină. Nimeni nu mai comenta nimic, nici măcar diplomatul cu bunăstarea, care-și dădea seama de situația penibilă. Poate că oamenii erau și obosiți, dar cu siguranță erau deprimați de faptul că drumul fusese atât de lung, iar la sosire stătuseră doar câteva minute. Dar ăștia ne erau șefii, pe ăștia trebuia să-i suportăm. Din păcate, n-aveam alt mijloc de a reveni în capitală.

La market entuziasmul a crescut instantaneu. Ne-am întâlnit cu prim-ministrul și alți fideli de-ai lui, care au venit cu coloana oficială de mașini, cea din fruntea coloanei cu steagul României și cu motocicliști în față. Toți erau veseli, toți vorbeau cu toți, cei trei miniștri ai noștri s-au animat și ei, părea că niște vechi prieteni s-au întâlnit din nou după diverse experiențe avute între timp. Ulterior s-a dovedit că un ministru și-a cumpărat un telefon mobil, care însă i-a fost vândut fără încărcător. Un altul și-a cumpărat un ceas deșteptător, la care însă bateriile nu mergeau. Un al treilea spunea că și-a cumpărat două cămăși măsură mare, așa ca pentru el, pasămite din bumbac, dar de fapt dintr-un material sintetic, dintre care una s-a dovedit a-i fi scurtă la mâneci, iar cealaltă și mai mică atât la mâneci cât și peste piept. Eu am refuzat să-mi iau ceva. După experiența ratată cu Marele Zid, nu aveam nevoie să mi se mai vândă și vreun fake. De ce chinezii din China ar fi fost mai buni decât cei din Malaezia, pe care-i cunoșteam perfect și cu care nu avusesem decât experiențe proaste?