Opera Română la Rochester

Una din primele acțiuni concrete care s-au conturat după sosirea mea la Londra la începutul anilor ’90 – primul meu post diplomatic dintr-o suită întinsă pe durata a 30 de ani – a fost participarea Operei Române din București la festivalul de artă de la Rochester. Acesta e un orășel pitoresc situat în comitatul Kent din sudul Angliei, cam la jumătatea distanței dintre Londra și Dover, punctul de îmbarcare pe ferryboat-ul spre Europa. (La acea vreme încă nu se terminase tunelul trenului care trecea pe sub Canalul Mânecii.) Și avea un festival de artă deosebit de prestigios care grupa spectacole de teatru, operă și balet ce se desfășurau pe o scenă montată în mijlocul ruinelor unui castel medieval.

Ideea prezenței Operei Române din București la festivalul de la Rochester a început să capete consistență într-o zi de la începutul mandatului meu de consilier cultural al Ambasadei României în UK, când am primit un telefon de la o doamnă impetuoasă pe nume Ellen Kent, care nu m-a lăsat să scot o vorbă până ce nu și-a terminat povestirea ei. Ellen, cu care am devenit bun prieten și asociat în cursul acestei colaborări, era genul de englezoaică (de fapt, am aflat, când am văzut-o, că era o anglo-indiancă și umbla îmbrăcată în sari), care, cum se spune, wouldn’t take no for an answer. Adică nu accepta să audă cuvântul ”nu”. Nu știu, nu cred, nu mi se pare, nu pot erau cuvinte străine de vocabularul ei.

Mi-a vorbit extrem de elogios despre festivalul de la Rochester, despre reputația internațională a acestuia, despre marile nume și companii de artă care trecuseră pe scena dintre ruine pe parcursul timpului, despre nevoia stringentă ca o companie românească să ajungă la Rochester, mai ales că România reintrase în circuitele culturale internaționale după căderea regimului dictatorial și era timpul să arate tot ce avea mai bun în materie de cultură. Iar ea își propusese că tot ce avea România mai bun de arătat în acel moment în domeniul artelor de spectacol era reprezentația cu ”Nabucco” a Operei Române din București, în regia lui Hero Lupescu. Se afla în dialog cu Opera de mai multă vreme și simțea că acum era momentul să concretizeze aceste intenții de colaborare. Spectacolul își câștigase o anumită notorietate înainte de 1989, când se spunea că așezarea pe scenă la celebra arie ”Va pensiero” a membrilor corului robilor evrei permitea ca simbolul sclaviei lor, o funie, să înconjoare acest cor într-o formă ce sugera conturul României. Dar lucrul acesta nu se vedea din sală, decât poate de la balcoanele superioare ale acesteia, ceea ce nu putea fi dovedit, însă era o poveste frumoasă despre libertățile clandestine pe care și le luau uneori, în mod subversiv, artiștii și regizorul. Apoi aria aspirației spre libertate, ”Va pensiero”, interpretată de corul robilor evrei, era un simbol al libertății în orice condiție a existenței.

Deci Ellen Kent, care știa toate aceste amănunte despre spectacolul cu ”Nabucco”, era hotărâtă să aducă Opera din București la Rochester. Primul lucru, am pus-o în contact cu agenția ARTEXIM, cea care se ocupa de turneele companiilor românești în străinătate și cu admirabilul ei director de atunci și mulți ani după aceea, Mihai Constantinescu. Am format un trio foarte bine articulat și toate întrebările referitoare la venirea Operei Române la Rochester circulau între noi trei în așteptarea ideilor care să rezolve o problemă logistică sau alta.

În principiu, ca impresar de artă, Ellen Kent se ocupa de tot ceea ce însemna cheltuială pe teritoriul britanic. Știa să scoată bani de la toate instituțiile britanice care susțineau mobilitatea artelor, cunoștea la perfecțiune structura de finanțare a culturii în Regatul Unit, avea un adevărat talent în a face rost de fonduri de cele mai diverse naturi. La rândul său, Mihai Constantinescu, la București, era expert în a obține sprijin guvernamental pentru acest nobil scop. Opera Română nu făcuse nici un mare turneu după căderea vechiului regim, multe instituții încă nu existau în domeniul culturii, astfel că principala responsabilitate revenea inevitabil statului român.

Apoi a apărut însă problema principală. Opera urma să facă deplasarea în Regatul Unit cu tot ansamblul ei: soliști, orchestră, cor, mașiniști, electricieni, machiori etc. și cu tot decorul. În total, era vorba de peste 150 de persoane și o cantitate imensă de decor. Spectacolul urma să se desfășoare în varianta scenică, cea completă, nu într-o versiune concertantă, pentru care nu era nevoie de decor. Dar aceasta implica rezervarea unui avion de linie întreg dus și întors, ceea ce era imposibil de realizat. Iar cazarea celor 150 de persoane la hotel, chiar și pentru o singură noapte, implica un buget prohibitiv.

Și atunci mi-a venit o idee. Mi-am amintit o informație din presă, pe care o citisem cu vreun an în urmă, și anume că președintele oferise avionul prezidențial pentru o deplasare a echipei Teatrului Național din București tocmai în Brazilia, spre a susține un spectacol în regia lui Andrei Șerban. Le-am transmis această informație și celor doi prieteni ai mei, în sensul că Președinția cedase avionul în trecut pentru un eveniment cultural major. Aceasta însemna că se putea face un drum cu avionul dus-întors în aceeași zi, distanța din România până în Anglia era oricum mai scurtă decât cea până în Brazilia și în acest mod se evita cazarea la hotel, în schimb se putea asigura transportul pentru întreaga echipă a Operei Române, cu tot cu decorul aferent. Iar Președinția României trebuia înscrisă pe afiș ca sponsor al spectacolului de la Rochester. Mihai Constantinescu urma să sondeze disponibilitatea Președinției față de sponsorizările culturale. Ca să-l ajute, Ambasada României la Londra a adresat o propunere în acest sens, redactată de mine, dar acceptată cu generozitate de ambasador, adresată Președinției, Ministerului Culturii și Ministerului Afacerilor Externe. Oportunitatea României de a-și promova imaginea în Regatul Unit prin Opera Română se contura atât de atrăgător încât cu greu putea cineva refuza punerea la dispoziție a avionului prezidențial.

Președinția a acceptat fără obiecții această formă originală de sponsorizare, iar de la București Mihai Constantinescu ne-a dat de veste curând la Londra lui Ellen Kent și mie că operațiunea demarase. Fiind cunoscută ziua când urma să aibă loc spectacolul Operei Române, s-a stabilit când urma să sosească avionul pe un aeroport local apropiat de Rochester, câte autobuze erau necesare pentru interpreți și câte camioane pentru decoruri. Avionul trebuia să ajungă pe la ora 10.30 dimineața, eu și Ellen Kent aveam să fim la aeroport, autobuzele și camioanele de asemenea. Totul s-a desfășurat ca într-un film de acțiune. Decorurile au fost încărcate în camioane de mașiniștii Operei, artiștii s-au urcat în autobuze, care aveau să le servească și drept cabine pentru schimbat, machiat etc. și, cu tot acest alai constituit, am pornit spre Rochester, la vreo 30 de kilometri distanță. Era o zi senină, cu un soare timid și un cer palid.

Până seara, la ora începerii spectacolului, mașiniștii și-au făcut treaba montând decorul, pregătind luminile, fixând microfoanele pentru orchestră și soliști. Regizorul Hero Lupescu a mai repetat unele scene cu interpreții. Cu vreo două ore înainte de începerea spectacolului cu ”Nabucco” a început să vină lumea. Aici e locul pentru a descrie acest gen de eveniment cultural în Anglia. Cu excepția câtorva rânduri de scaune de plastic rezervate pentru notabilități, nu exista propriu-zis o sală, ci publicul venea cu scaune pliante de acasă și cu câte un coș de rafie acoperit cu un șervet. Oamenii se așezau în amfiteatrul natural din jurul ruinei castelului, cu o iarbă deasă, însă perfect tunsă, în scaunele lor pliante și așteptau veseli și joviali. Se așezau disciplinați unii lângă alții până se completa un rând, apoi următorii se așezau pe rândul din spatele primilor. Această sală generată în mod spontan cu scaunele proprii era deosebit de animată, oameni fără legătură unii cu alții începeau discuții amicale, evocau alte festivaluri de artă, schimbau informațiile pe care le aveau despre compania care urma să cânte. Totul încet, amabil, neostentativ, cu multă cordialitate și umor. Pajiștea înclinată s-a umplut curând cu spectatorii poziționați în așa fel încât să vadă scena de sub ruină. La un moment dat, ca la un semnal, cu vreo oră înainte de începerea spectacolului, oamenii au dezvăluit conținutul coșurilor pentru picnic: șampanie, vin spumant sau vin, nu bere, sandviciuri cu somon afumat sau șuncă, brânzeturi cu miros puternic, diverse alte gustări fine. Au întins fețe de masă pentru picnic pe măsuțe de asemenea pliante, sau chiar pe jos, în iarba deasă și au început să ia o gustare ușoară înainte de spectacol. Totul era atât de pașnic, de firesc și de civilizat încât ne-a părut rău că, necunoscând aceste obiceiuri, noi, cei de la ambasadă, nu ne adusesem nici un sandvici și nici o sticlă de băutură, iar absența lor, după o zi întreagă de agitație, începea să se facă simțită. (Mai târziu aveam să descopăr că obiceiul picnicului luat înainte de spectacol se cultiva și la celebra sală de operă din Londra, Covent Garden, unde, numai la matinee, lumea venea în mod natural cu coșul de răchită și întindea fața de masă direct pe scări, turnându-și șampanie în pahare de tip flûte și luându-și acolo gustarea cu somonul afumat.) Dar, în mod miraculos, cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului, mica gustare de seară s-a încheiat, sticlele, terminate sau nu, au revenit în coșurile de răchită, alături de tacâmuri, fețe de masă ori șervete, coșurile au fost din nou acoperite, măsuțele pliante au fost strânse și depozitate pe o muchie și toată acea adunare pestriță și veselă de meseni a devenit deodată un public de operă avizat, dispus pe rânduri regulate în fața scenei și așteptând cu interes desfășurarea programului acelei seri. Nimeni nu a continuat să bea, nimeni nu a continuat să mănânce, spectacolul picnicului improvizat s-a încheiat ca la un semn.

Atunci au apărut și ocupanții rândurilor de scaune de plastic din fața scenei: autoritățile locale sau cele venite de la Londra, primarul purtând la gât tradiționalul lanț rezervat pentru ocaziile oficiale, ambasadori, personalități culturale, noi, membrii Ambasadei României. Ambasadorul a fost invitat să stea în rândul întâi, alături de primarul din Rochester. Noi, ceilalți, care stătusem toată ziua în picioare asistând la sosirea artiștilor și la pregătirile pentru spectacol, am primit cu mare satisfacție privilegiul de a lua loc, în sfârșit, pe scaun și așteptam cu nerăbdare să vedem efectul eforturilor noastre conjugate. Dar, spre îngrijorarea noastră, am observat niște nori denși acumulându-se deasupra ruinei și pajiștii de la Rochester.

Au fost probabil unul sau două scurte discursuri oficiale și a început spectacolul cu opera ”Nabucco”. Dar cred că nu s-au depășit primele două pagini din partitură, când, la finalul uverturii, au apărut și primii stropi de ploaie. Am simțit că mi se prăbușește în cap tot cerul: evenimentul nostru, pentru care se făcuseră atâtea eforturi și în România și în UK, risca să fie compromis de ploaie. Cea dintâi apariție a Operei Române pe pământ britanic putea echivala cu un fiasco absolut. Și în acel moment am văzut trei persoane ridicându-se de pe scaune deodată: impresara Ellen Kent și reprezentantul României la BERD, un cunoscut politician român, împreună cu soția. Acesta din urmă ne-a explicat pe românește că-i părea rău pentru Opera Română, dar că nu era să stea în ploaie sub cerul liber, ”ca un tâmpit”. Adică noi ceilalți n-aveam decât. Pe Ellen Kent am văzut-o îndreptându-se decisă către partea din spate a scenei, unde probabil a vorbit cu cineva, căci un bărbat a venit în față sub pretextul potrivirii unui microfon și i-a spus ceva dirijorului la terminarea uverturii.

În această mică pauză dintre uvertură și opera propriu-zisă ploaia s-a dezlănțuit. M-am uitat în jurul meu. În mod surprinzător, nu am văzut nici o umbrelă desfăcută, maximum doar câte o folie subțire de plastic pusă pe cap de câte o doamnă. Nimeni nu s-a mișcat de la locul său, nimeni nu a ridicat obiecte sub care să se adăpostească pentru a nu conturba vederea spectatorilor din spate, nimeni nu a încercat să-și îmbunătățească poziția în raport cu ploaia. Revenită la locul ei și cu părul atârnându-i ud pe față, Ellen Kent mi-a șoptit la ureche:

-Le-am spus să-i transmită dirijorului ca, în niciun caz, să nu se oprească din cauza ploii, ci să continue normal, fiindcă așa plouă în Anglia și i-am asigurat că nimeni n-o să plece. Dar că oamenii vor fi foarte dezamăgiți dacă artiștii ar opri spectacolul din cauza ploii.

Și, într-adevăr, nimeni n-a plecat din asistență. Probabil că hainele li se udaseră până la piele, dar oamenii au continuat să stea liniștiți în scaunele lor și să se bucure, pe ploaie, de spectacol.

Dar cel puțin la fel de dramatic pe cât era peisajul din asistența care nu se mișca din loc a început să fie spectacolul de pe scenă. Văzând că nimeni nu pleacă din audiență, artiștii au început să cânte cu o dăruire absolută, neținând seama nici ei de ploaia care cădea din abundență asupra lor. Toate solistele aveau părul ud și coafurile lor se destrămaseră complet. De unde la început căutaseră să stea mai mult sub canopia care acoperea jumătatea din spate a scenei și unde ploua ceva mai puțin, în fața rezilienței publicului au avansat până în avanscenă și au cântat cu toată pasiunea sub valurile de ploaie. La fel s-a întâmplat și cu instrumentiștii. Scena de la Rochester nu avea fosă de orchestră. Aceasta fusese repartizată să stea în fața scenei, adică direct în ploaie, fără posibilitate de adăpostire. Mă uitam la instrumentiști: cei cu instrumente de suflat orientate în sus (fagot sau trombon) le întorceau din când în când pentru a le goli de apă. Cei de la secțiunea de corzi cântau de parcă apa le-ar fi ocolit instrumentele. Domnea în orchestră o liniște și o concentrare la munca lor în totală disonanță cu ploaia din jurul nostru. Iar, când spectacolul a ajuns la momentul culminant, aria ”Va, pensiero” interpretată de corul robilor evrei, acolo parcă cerul s-ar fi despicat în două și potopul biblic s-ar fi abătut peste localitatea Rochester. În viața mea nu am auzit un cor cântând mai frumos aria-vedetă a operei ”Nabucco” decât a făcut-o corul Operei Române din București pe fondul acelui potop primordial. Când aria s-a încheiat, au izbucnit aplauze copleșitoare din rândurile publicului englez plouat. În tot timpul acelui spectacol unic am asistat la o întrecere în materie de rezistență și de refuz de a ceda în care s-au angajat din toată inima și publicul, și artiștii. Nu știai care e mai eroic dintre ei: cei care își dădeau și sufletul pe scenă, sau cei care voiau să arate că totul se desfășura normal și-i ascultau cu dăruire.

Pe scurt, spectacolul a decurs în acest fel până aproape de final. Cu vreun sfert de oră înainte de sfârșitul ultimului act ploaia s-a oprit, norii au migrat aiurea și luna s-a arătat pe cer. Îți venea efectiv să mori văzând cât de cinică era natura. Aplauzele din final și exclamațiile de entuziasm din public au durat minute în șir. Primarul, cu lanțul său ceremonial la gât, l-a felicitat călduros pe ambasador, toate notabilitățile venite de la Londra au adus ambasadei omagiul lor, apoi s-au dus și la artiști. Aceștia au rămas mult timp în apropierea scenei să-și primească laudele și felicitările, toată lumea se îmbrățișa cu toată lumea. Ellen Kent radia de fericire: nu numai că mizase pe un cal câștigător aducând Opera Română din București la festivalul de la Rochester, dar și spectacolul acesteia cu ”Nabucco” fusese un triumf total. Ne-am apropiat și noi printre artiști până când aceștia s-au schimbat din costumele de scenă în hainele de drum și s-au pregătit să revină la avion. Am auzit tot felul de comentarii:

-Da, mi-a intrat apă în vioară, dar nimic nu se compară cu starea de grație pe care am avut-o în seara asta, spunea o doamnă.

-Când am văzut că începe ploaia, mi-a venit să plâng, spunea o altă interpretă. Atâta efort depus și totul să se împrăștie într-o clipă. Cât ghinion pe capul nostru! Dar, când am văzut că nimeni din tot publicul ăla nici nu se mișca din loc, mi-a venit efectiv să plâng. Noroc cu ploaia că am putut plânge ca o proastă tot actul întâi până la pauză.

Un domn rubicond care cânta la trombon spunea că n-avusese încotro și că trebuise să golească de câteva ori instrumentul de apă ca să nu se deformeze sunetul.

Mașiniștii și personalul auxiliar a reușit performanța de a demonta decorurile și de a le încărca în camioane în timp record. Și ei au fost niște eroi în seara aceea.

Am însoțit trupa Operei Române la aeroport și am rămas acolo până ce avionul a decolat. E o regulă sfântă în diplomație că, atunci când ai o delegație din țară, nu pleci de la aeroport până ce avionul nu se ridică în aer. Se făcuse aproape ziuă. Cu hainele ude pe noi am ajuns acasă în zori. Știam că putea urma o răceală zdravănă, dar nimic nu reușea să tulbure sentimentul de victorie și de triumf pe care îl trăisem în seara dinainte. Câteva zile mai târziu, BBC Radio, care, de bună seamă, era acolo și a înregistrat ”Nabucco” românesc, a transmis integral spectacolul într-o emisiune specială. Pe tot parcursul înregistrării s-a auzit ploaia căzând pe scenă și scoțând un zgomot sacadat când se lovea de suprafețele orizontale. Iar la aria ”Va, pensiero” s-a auzit tot dramatismul potopului dezlănțuit asupra publicului și artiștilor. Comentariul de la pauză a subliniat momentul de inspirație divină trăit de toată lumea în acea seară pe scena de la Rochester.

Nu știu cum s-a comentat acest eveniment cultural în țară, pentru că ziariști români n-au fost, iar internetul la începutul anilor ‘90 era abia la stadiul de copilărie în țara noastră. Opera Română a mai fost de două ori în Marea Britanie în timpul mandatului meu la Londra. O dată a făcut un lung turneu în Anglia, Scoția și Irlanda. Însă, înainte de acesta, a venit doar pentru un singur spectacol de gală, și tot cu ”Nabucco”, de data aceasta în versiune concertantă, la celebra sală Royal Albert Hall, după succesul spectacolului de la Rochester. Spre surpriza generală a publicului, care umpluse amfiteatrul marii săli din Londra, la mijlocul actului I vreo șase-șapte tineri s-au ridicat de pe scaunele lor și au urcat pe scenă cu niște trompete mari și cu un banner uriaș pe care scria ”Anulați art. 200”. Acest articol din Codul Penal român incrimina pe atunci relațiile LGBT și era unul din principalele reproșuri aduse democrației din România. Până ce a apărut poliția londoneză, care i-a evacuat pe revoltați, artiștii s-au uitat la public, publicul la artiști și unii spectatori au aplaudat, iar alții au huiduit masiv întreruperea spectacolului de către protestatari. Când turbulenții au fost evacuați din sală de polițiștii urcați pe scenă după ei, artiștii români au reluat spectacolul fix din punctul în care fuseseră întrerupți și au încheiat seara încă o dată în chip eroic și strălucit.