Doamna doctor Mocilă din Craiova primește două lovituri din partea destinului una după alta (relativ): prima este că fiica și ginerele emigrează în Canada, împreună cu copiii lor și se stabilesc la Montreal. Iar a doua este că, la vreun an după plecarea copiilor, soțul ei, doctorul Mocilă, face un infarct și moare. Astfel, în decurs de un an, doamna doctor Mocilă rămâne complet singură la Craiova, unde înainte avea familie mare și o societate numeroasă în jurul ei. E drept că mai are un fiu, dar acela trăiește și el, împreună cu soția și doi copii, la București, deci oricum departe de mama lui.
Fire pozitivă și întotdeauna încrezătoare în viață, doamna doctor Mocilă își propune să meargă când la fiu, când la fiică în vizită, acum că este singură și are libertate absolută de mișcare. Ajunge o dată sau de două ori la fiul ei, în București, dar locuința este destul de mică, își dă seama că îi cam înghesuie pe cei tineri și pe copiii lor și își propune să nu abuzeze de vizite doar fiindcă ea era mai liberă decât ei. Situația o descurajează și pentru o eventuală vizită la fiica ei, în Canada. Și apoi Montreal i se pare că e la capătul lumii; în plus, e legată și de biletul de avion, în caz că ar vrea să plece mai repede înapoi în România. Prin urmare, stă singură la Craiova și-și petrece tot timpul la spital, unde o ajunge din urmă vârsta de pensie. Se pensionează și abia acum începe greul, căci efectiv nu mai are cu ce-și mai umple timpul, dacă nici la spital nu mai trebuie să meargă. Devine medic de familie și se ocupă de cei câțiva pacienți fideli pe care îi mai are de pe vremea când lucra.
Fiica ei, intuind cel mai corect problemele prin care trece mama, o sună adesea de la Montreal și stă de vorbă mult cu ea. În cursul acestor discuții interminabile fiica propune ca doamna doctor Mocilă să meargă în vizită în Canada și să stea atât cât îi va face ei plăcere. La început doamna doctor Mocilă respinge această propunere. Cum o să plece ea la bătrânețe la o asemenea distanță și singură pe deasupra? „Dacă trăia taică-tău era altceva”, îi spune ea o dată fiicei. „Ne țineam unul altuia de urât. Așa… singură… nu pot să pornesc la drum.” Fiica îi aduce tot felul de argumente de bun simț: că nu e complicat, că te ajută oricine în aeroport, că dormi în timpul zborului peste ocean, că timpul trece repede, că nici nu știi când ai ajuns.
Deși răspunsul doamnei doctor Mocilă e categoric nu, în sinea ei începe să cocheteze cu ideea de a încerca totuși o călătorie până la Montreal. Pune cap la cap informațiile transmise pe parcursul timpului de fiica ei, și anume că se mutaseră de curând într-o casă la marginea Montreal-ului, că aveau parter și etaj, că avea fiecare camera lui pentru prima dată, că nu se mai călcau unii pe alții pe picioare ca pe vremea când abia sosiseră în Canada. Dar, cel mai important, aveau și cameră de oaspeți. Cu aceste gânduri, mai trec doi ani, până când fiica ei o sună într-o zi și-i spune că fata ei, nepoata doamnei doctor Mocilă, a hotărât să se mărite și că acum nu mai avea ce motiv să invoce pentru a nu veni la Montreal. „Am nevoie de ajutorul tău, mama, în perioada asta”, i-a spus fiica foarte hotărâtă. „Sunt atât de multe lucruri de rezolvat, atât de multe pregătiri cu nunta asta. Așa că, te rog mult, fă-ți curaj și vino.”
N-a mai avut ce zice, n-a mai avut ce invoca. I-a fost clar că trebuie să-și facă bagajele și să se pregătească moral pentru această călătorie. Fiul ei, deși fusese invitat, i-a spus că nu poate să meargă: biletele de avion erau prea scumpe și nu puteau sta destul de mult la Montreal pentru ca să merite efortul financiar. Deci n-avea încotro, urma să meargă singură și să se descurce pe cont propriu și la București, și la Paris, pe aeroportul Charles de Gaulle.
Spre surprinderea ei, călătoria a fost mai simplă decât și-ar fi imaginat. La București a primit carduri de îmbarcare direct până în Canada, la Paris n-a avut prea mare lucru de făcut în afară de a urmări indicațiile foarte clare de pe diferitele ecrane și panouri de afișaj, a urcat într-un avion Airbus cu zece locuri pe un singur rând și a așteptat cu multă răbdare decolarea lui. Deși la început peisajul din avion i s-a părut extrem de interesant, iar masa servită foarte atractivă, până la urmă oboseala totuși a copleșit-o și a adormit adânc. Atunci când s-a trezit, avionul începuse deja coborârea spre Montreal. Fiica ei și ginerele o așteptau în sala de sosiri, s-au îmbrățișat cu multă efuziune, fiica i-a spus: „Vezi că n-a fost sfârșitul lumii?” și au pornit cu mașina spre oraș.
Atunci și în zilele următoare, doamna doctor Mocilă a descoperit cu încântare Montreal-ul și a trăit ceasuri de fericire și extaz. Prima ei vizită pe pământ nord-american era o imensă descoperire și parcă începea să retrăiască singură o viață care-i rămăsese ascunsă până atunci. Deși îl evoca uneori pe răposatul ei soț, doctorul Mocilă, nu se gândea efectiv la el, se gândea mai curând la ea și încerca să asimileze în profunzime toate cele câte i se întâmplau. O ajuta și faptul că, în casa fiicei sale, îi oferiseră camera de oaspeți și acolo putea sta singură și trează înconjurată doar de gândurile ei. Nu fusese nevoie să doarmă cu vreo nepoată în cameră, ca la fiul ei în București.
A ajutat-o pe fată cu pregătirile pentru nuntă, a adus luciditate și organizare în eforturile cam haotice ale viitoarei mirese și ale mamei ei, a simțit că se face utilă și că nu a venit doar în vizită pe capul copiilor. Deși la ea, la Craiova, nu se ducea prea des la biserică, într-o duminică a întrebat dacă o puteau duce totuși la o biserică românească.
„Sunt vreo trei la Montreal”, a informat-o ginerele. „La care din ele vrei să mergi?”
Cum nu știa nimic despre nici una, l-a lăsat pe acesta să aleagă. Ginerele i-a propus s-o ducă la biserica unde aveau să oficieze cununia religioasă, căci și mirele era tot român, ca să se familiarizeze cu locul, să vadă cum arată, să-l cunoască eventual pe preot, să intre în atmosferă.
Doamna doctor Mocilă a fost de acord. Ginerele a dus-o la biserică, a debarcat-o în fața acesteia, urmând să vină mai târziu s-o ia, doamna doctor a fost surprinsă auzind numai românește în jurul ei, dar asta i-a dat încredere, a intrat, și-a găsit un loc la capătul unei bănci, fiindcă în biserică erau bănci ca la catolici, biserica fiind închiriată de la arhiepiscopia catolică a Montreal-ului. Și a început slujba. Diferențele față de slujba din România erau minime, tot peisajul îi era familiar, preoții psalmodiau la fel, mirosul de tămâie umplea biserica, de la sosirea ei venise încă multă lume, interiorul se umpluse de credincioși și începea să-i lipsească aerul. În următoarea jumătate de oră, aerul a devenit tot mai greu de respirat din cauza mirosului de tămâie și a corpurilor care se înghesuiau unele într-altele. Doamna doctor Mocilă simțea că i se face rău dacă mai stă acolo și că-și putea pierde cunoștința în orice clipă. S-a ridicat, și-a făcut încet loc printre cei care se înghesuiau stând în picioare, s-a îndreptat spre ușa bisericii tot cerând scuze pentru deranjul pe care-l provoca și, în sfârșit, s-a văzut afară. Acum putea respira, și-a dat seama că transpirase în aerul închis din interior, ușoara amețeală care o cuprinsese până atunci s-a risipit și s-a putut ține pe picioare fără a se sprijini cu mâna de ceva. Îi era clar că nu va mai putea intra în biserică. Îl va aștepta pe ginere afară, numai că, până la venirea lui, mai era destul.
Din fericire, într-o latură a bisericii erau câteva bănci. S-a îndreptat spre ele și, instinctiv, a ales să se așeze pe o bancă ocupată deja de o altă doamnă. Ce spera? Să lege un dialog cu ea, să nu stea singură până la venirea ginerelui. Iar cealaltă doamnă părea și ea fericită să aibă companie.
„Io nu mai putui, doamnă, să stau înăuntru”, i-a spus imediat cealaltă doamnă. ”Să făcusă atât dă cald de simțam că leșin din picioare.”
„Și eu am simțit același lucru”, i-a spus doamna doctor Mocilă. „De-aia a și trebuit să ies.”
Au mai schimbat câteva vorbe și doamna a vrut să știe:
„Sunteți acilea definitivă, sau venirăți în vizită la copii?”
„Am venit în vizită la copii”, a răspuns doamna doctor Mocilă, care nu folosea perfectul simplu în conversațiile cu necunoscuți.
„Și de unde sunteți, doamnă?”, a vrut cealaltă să știe.
„Din Craiova.”
„Io sunt din Turnu Severin. Și io sunt în vizită la copii.”
O vreme, au vorbit despre copii : ce fac, câți copii au fiecare, când au plecat din România, dacă s-au realizat, în ce cartiere locuiau la Montreal, ce fel de case aveau acolo. Doamna doctor Mocilă a spus că fata ei și ginerele aveau o casă mare, cu parter-etaj, „Bineînțeles, cu schelet de lemn, nu de beton.” A mai spus că fiecare avea camera lui, dar că tânăra pereche nu urma să locuiască la părinți, ci în altă parte, într-o altă suburbie a Montreal-ului. Dar aici a atins un punct sensibil pentru interlocutoarea ei.
„Doamnă dragă”, a început aceasta deodată sufocată de indignare, „imaginați-vă, doamnă dragă, că băiatul meu avea de la ta-su un rând de case la strada mare, în centrul Turnu Severinului, case făcute ca lumea, din zid și cărămidă și a venit acilea, la Montreal, să locuiască la dracu’, în periferie, la juma’ de oră de centru cu mașina și într-o casă de blane pe deasupra, ca și la dumneavoastră. Da’ el cică e fericit așa. Ai dumneavoastră sunt fericiți și ei? Că io nu-i mai înțeleg pe-ăștia tineri neam.” Doamna doctor Mocilă zâmbește. În copilărie, mama ei spunea: „Dusăi blana dă călcat în șopru că nu mai poci dă cald pă sală.” Adică: am dus scândura de călcat în șopron că nu mai pot de cald în verandă.
„Nici eu nu-i prea înțeleg, doamnă”, zâmbește ea ca să-i facă plăcere celeilalte. „Dar zic slavă Domnului dacă ei sunt fericiți…”