Gabriel GafițaÎn fiecare an, în luna iunie, când nopțile erau cele mai scurte, Protocolul canadian organiza o excursie în Extremul Nord pentru circa 20-25 de ambasadori acreditați la Ottawa, în ordinea sosirii lor la post. Turneul se făcea cu un avion militar Hercules C-130 și includea numai localități aflate dincolo de Cercul Polar de Nord. În Canada există doar 26 de localități situate deasupra paralelei de 66 de grade latitudine nordică. Cum căi de acces între aceste localități extrem de îndepărtate nu există pentru a fi folosite de vehicule, transportul nu se poate face decât cu avionul. Orașul Yellowknife, cel mai mare din zona canadiană arctică, are un aeroport în toată regula, este și bază militară, dar diferite sate mari sunt amplasate in the middle of nowhere, cum se spune. Unele pe malul mării, care însă îngheață în cea mai mare parte a anului, altele în mijlocul uscatului. Aeroporturile lor constă doar dintr-o pistă de pământ, tasată bine și un container de metal, care e și turn de control și, vamă, și sală de așteptare. Când trenul de aterizare atinge pământul la coborâre, pietrele aruncate în spate lovesc burta avionului cu un zgomot înfricoșător: ți se pare, pentru un moment, că cineva a deschis focul cu arme grele asupra avionului.
Călătoria noastră în Extremul Nord a durat aproape o săptămână, răstimp în care, datorită latitudinii, nu am văzut decât lumina soarelui. Ne culcam pe lumină, ne sculam pe lumină. La hoteluri erau draperii groase menite să facă întuneric în cameră. Era absolut ciudat să ieși la plimbare la miezul nopții și să vezi soarele lucind pe cer (the midnight sun), în schimb străzile pustii: orele erau avansate și localnicii dormeau.
La acea latitudine abia mai există urme de vegetație. La Yellowknife încă sunt copaci, dar mai la nord sunt doar un soi de vlăstare pipernicite, care nu reușesc să formeze o pădure. Iar și mai la nord nu mai e nimic în afară de piatră, zăpadă și gheață. Locuitorii acestor vaste întinderi pustii sunt inuiții, o populație de origine asiatică, înrudită cu eschimoșii sami din Finlanda și cu ciukcii din Siberia orientală. Trăiesc sau migrează în regiunile polare, își caută un rost în aceste sate mari și se luptă cu gravele probleme ale izolării de civilizație. Mulți dintre ei nu au nici o ocupație pentru că nu există multe locuri de muncă în aceste așezări. Nu s-au construit fabrici, nu s-au săpat mine, nu există agricultură. Există doar pescuit de pești și de balene în localitățile situate la malul mării. Dar și aici au apărut dificultăți. Prin anii ’80-’90 ai secolului trecut, sub presiunea organizației Greenpeace, Canada a interzis vânatul de balene. Efectivele globale erau în cădere liberă și trebuiau luate măsuri pentru protejarea acestei specii. La inuiții din Extremul Nord canadian măsura însă a avut efecte catastrofale: pe lângă faptul că untura și carnea de balenă constituie alimente de bază ale bucătăriei inuite, în tradiția inuită un tânăr nu devine cu adevărat bărbat decât după ce a vânat cel puțin o balenă în viața lui. Deci nu se poate însura și nu poate avea o familie în care să trăiască împlinit. Din perspectiva de a nu mai exista bărbați în sens tradițional, capabili să se căsătorească, perpetuarea poporului inuit a ajuns în mare pericol. Mai mult, în aceste comunități tradiționale izolate și în care oamenii n-au cu ce să-și câștige existența, a apărut un val de sinucideri în rândurile bărbaților tineri, care constatau că nu-și pot asigura un scop în viață și întemeia o familie normală. Oricum în localitățile din Extremul Nord sunt destui cei care se urcă zilnic pe moto-neige (sania motorizată) și dau ocol localității până la disperare, din lipsă de ceva mai bun.
Deci guvernul canadian a trebuit să ia măsuri și a decis că vânătoarea de balene la scară industrială rămâne prohibită, dar în Extremul Nord este permisă, și anume din motive ”culturale”. Adică balena este o componentă esențială a lanțului trofic local și poate fi vânată exclusiv pentru nevoile familiei. Deci tinerii aveau voie să vâneze cel puțin o balenă în viața lor ca să se poată căsători. Cu aceste măsuri liniștea a revenit în comunitățile inuite și modul de viață tradițional și-a reluat mersul firesc.
Dar guvernul a mai luat și alte măsuri menite a reduce gradul de izolare a comunităților inuite. S-au înființat școli și dispensare în aceste sate, secții de poliție și RCMP (Royal Canadian Mounted Police, serviciul intern de informații), cooperative meșteșugărești, diverse servicii (coafor, magazin universal, supermarket). Stocurile acestora erau aprovizionate periodic. Guvernul oferea fiecărei familii inuite câte un moto-neige, pe care aceasta – mai ales bărbații – îl foloseau până când vehiculul se strica. Atunci îl abandonau în spațiul de sub casă – locuințele fiind construite pe piloni, pentru a nu se afunda în permafrost -, alături de hălcile de carne și de blocurile de untură de balenă și așteptau următorul moto-neige.
Cea mai interesantă experiență despre care am aflat a fost însă inițiativa guvernului canadian de a oferi fiecărui cetățean inuit un stagiu de o lună în fiecare an, pe care să-l petreacă în orașele mari din sudul țării pentru a vedea cum se desfășoară viața urbană și a se integra în formele de conviețuire ale acesteia. Pentru unii dintre inuiți experiența a fost însă traumatizantă: aceștia erau obișnuiți să lase ușile locuințelor descuiate, fiindcă în satele lor nu exista hoție. Dar la orașe exista și s-au trezit că li s-a furat chiar și puținul lor avut. Sau fetele tinere n-au știut să se ferească de prădătorii sexuali, pentru că în satele lor nu existau asemenea obiceiuri și au ajuns să fie violate. În comunitățile mici, izolate și închise ale inuiților infracțiunile de drept comun de la orașe nu erau de actualitate, căci infractorii n-aveau unde fugi, iar pedeapsa comunității putea fi înfricoșătoare.
O istorie ciudată pe care am aflat-o cu acest prilej descrie condițiile îngrozitor de grele în care au trăit oamenii din Extremul Nord în secolele trecute. Directorul de Protocol, care a venit cu grupul de ambasadori, ne-a atras atenția asupra unui risc. Aveți grijă, ne-a spus el bărbaților din grup, că sunteți aici fără familii (din motive de spațiu în avion, la călătorie participau doar ambasadorii, fără neveste sau copii) și s-ar putea să vină diferiți localnici din satele unde mergem să vă ofere soțiile lor pentru distracție, iar apoi să vă șantajeze pentru bani sau cu procese de paternitate. Ca diplomați, nu cred că vă convine o asemenea perspectivă, așa că fiți atenți.
Am fost contrariat de acest avertisment al lui, dar am aflat că și acest fapt era o tradiție locală. Comunitățile inuite fiind într-atât de izolate, nu puteau intra în contact cu alte comunități din cauza distanței. Prin urmare căsătoriile între oameni din comunități diferite erau practic imposibile. Localnicii se căsătoreau doar între ei și inevitabil se ajungea la forme de incest. În secolul al XIX-lea, când în apele din Extremul Nord au început să apară balenierele, acestea acostau în satele inuite situate pe malul mării. Atunci bărbații localnici își duceau soțiile la marinari, care, desigur, primeau oferta cu plăcere, dar nu din motive de prostituție, ci pentru împrospătarea sângelui. Practica, devenită de atunci tradiție, se pare că s-a păstrat, dar grupul nostru nu a fost niciodată în pericol de a sucomba acestui obicei local.
Aspectul unui sat inuit de astăzi nu aduce nici pe departe cu imaginea lui tradițională. Am văzut pe stradă bărbați în pufoaice obișnuite, băieți și fete în jeans și adidași, fete cu șuvițe de păr blond, fardate și cu unghii de toate culorile, copii alergând încoace și încolo. Casele aveau toate antene sofisticate de TV, existau destule mașini prin sat, pe ceea ce părea să fie strada mare erau o multitudine de ateliere și de magazine. Desigur, vedeai și câte un inuit mic și uscățiv care, pentru bucuria turiștilor, punea pe jos o țigară în picioare și apoi, de la douăzeci sau treizeci de metri distanță, o reteza cu o singură lovitură a unui bici din piele de balenă.
La cooperativa meșteșugărească am avut ocazia să vedem produsele talentului local. Se pare că aceste cooperative au fost marea descoperire a guvernului canadian pentru că inuiții sunt foarte dăruiți artistic și au avut în ce să-și investească aptitudinile. Puteai cumpăra statuete înfățișând urși sau morse de diverse forme și mărimi, sculptate dintr-o piatră moale verde sau neagră, lustruită cu șmirghelul îndelung până când ajungeau netede și lucioase. Erau de vânzare desene înfățișând păsări, pești, morse și urși realizate cu o incredibilă delicatețe și grație a liniilor. Se vindeau calendare cu câte douăsprezece desene de acest fel, care să-ți însenineze tot anul casa. În fine, era nelipsitul inukshuk, o mică reprezentare a originalului de pe teren, care era o statuie în mărime naturală sau chiar mai mare, făcută din bucăți de piatră tăiate grosolan și amplasate în formă de trup uman, cu brațele întinse. În acel loc lipsit de orice repere geografice, un inukshuk îți arăta direcțiile, punctele cardinale, te orienta în spațiu, te ajuta să nu pierzi dreapta cale și să găsești mereu drumul către ai tăi. Am văzut asemenea statuete la mulți canadieni în casă și am și eu una pe masa mea de lucru. Ca o recunoaștere a spiritului creator și al tradițiilor inuite, guvernul canadian achiziționează de la aceste cooperative meșteșugărești produsele talentelor anonime și le oferă drept cadouri unor vizitatori străini la ocazii oficiale.
Nu pot încheia fără a aminti părerea despre noi, europenii, a unui inuit cu care mai mulți dintre noi am stat de vorbă într-un sat din Extremul Nord. Omul, la fel ca și consătenii săi, era obișnuit cu vizitele turiștilor, fiindcă pe acele meleaguri ajung acum destule grupuri de turiști, mai ales vara. L-am întrebat despre satul lui, despre modul lor de viață, despre obiceiuri și credințe, dar la un moment dat a vrut să ne spună și părerea lui în privința noastră:
-Voi, europenii, sunteți băieți buni în general (deși în grupul nostru erau și nord și sud-americani, pentru el european însemna alb, fără distincții). Dar aveți, din punctul meu de vedere, un singur păcat: semănați extraordinar de tare între voi. Nu poate omul să vă deosebească.
