Gabriel GafițaCând am știut cu certitudine că voi pleca ambasador în Peru, am început să caut puncte de contact, elemente comune între cele două țări. Fuseseră două vizite oficiale în Peru: Nicolae Ceaușescu în 1973 și Traian Băsescu în 2013. Vizita din 1973 a fost în cadrul unui turneu latino-american al lui Ceaușescu – Columbia, Peru, Chile, Argentina. Nu știu dacă au mai fost și alte țări atunci. Însă rețin două episoade: primul s-a consumat în Columbia. Președintele acestei țări, care l-a primit pe Ceaușescu la Bogotá, se numea Misail Pastrana Borrero. În cele două zile petrecute în Columbia Ceaușescu nu i-a spus altfel decât ”președintili Pastrama”. După obiceiul acelor vremuri, în caz de vizită peste hotare, se trimiteau imediat filmările de la întâlniri, se prelucrau și a doua zi la București puteam vedea rezumatul extins al zilei precedente. Lumea râdea cu poftă când auzea de ”președintili Pastrama”. Nici barem o singură dată nu s-a întâmplat, măcar din greșeală, să-i nimerească numele corect.
Al doilea episod s-a consumat în Peru, cu aceeași ocazie. Vizita avea loc în luna septembrie. În timp ce se desfășurau momentele prevăzute pentru Peru, la Santiago de Chile a avut loc lovitura de stat condusă de generalul Augusto Pinochet la 11 septembrie 1973 (un nine-eleven avant la lettre). În acea zi aviația militară a atacat palatul prezidențial La Moneda, iar președintele Salvador Allende a fost ucis ori s-a sinucis în focul luptelor din jurul palatului. Aflat în acest timp la Lima, Ceaușescu a fost nevoit să-și anuleze vizita în Chile. Ca să nu pice tot turneul latino-american, de comun acord cu gazdele peruane a stat o zi în plus la Lima și apoi a plecat cu o zi mai devreme la Buenos Aires.
A doua vizită oficială a fost făcută de președintele Traian Băsescu în anul 2013. Ea venea după o reuniune UE-America Latină ținută în Chile. La Lima, președintele Băsescu a propus gazdelor peruane să încheiem un parteneriat strategic România-Peru. Ceaușescu n-a avut parteneriat strategic cu Peru, în schimb a vândut în această țară un mare număr de vagoane de marfă și de călători. În 2016, când am sosit eu în Peru, încă mai existau vagoane de marfă vândute de Ceaușescu în 1973. Cele de călători fuseseră folosite la greu și apoi scoase parțial din funcțiune.
Și astfel, din aproape în aproape, am ajuns la persoana și la personalitatea lui Grigore Cugler, un român care a trăit jumătate din viața sa în Peru. Da, recunosc că nu auzisem până atunci de Grigore Cugler, dar am început să caut detalii biografice despre el descoperindu-l treptat pe acest prozator, poet, memorialist, grafician, compozitor, violonist clasic și diplomat român și iată ce am aflat.
S-a născut în anul 1903 la Roznov, în județul Neamț. Mama sa era Ana Țincu, fiica lui Nicolae Țincu, poet și redactor la ziarul ”Universul”, iar tatăl era medicul Grigore Cugler, fratele Matildei Cugler Poni, o poetă afirmată în cadrul cenaclului Junimea de la Iași, condus de Titu Maiorescu și soția chimistului Petru Poni. Familia Kugler era de origine austriacă, dar bunicul lui Grigore Cugler se stabilise la Iași, românizându-și grafia numelui – Cugler – și alegând religia ortodoxă pentru copiii săi. Un văr al lui Grigore Cugler a fost marele critic de artă Petru Comarnescu.
În anul 1914 se înscrie la liceul militar de la Mănăstirea Dealul, unde însă nu stă prea mult, căci în 1916, când România intră în primul război mondial, Grigore Cugler se înrolează mințind asupra vârstei. La început urmează trupele române de pe Valea Jiului, apoi, în 1917, într-o luptă pentru apărarea orașului Pitești, explozia unei bombe germane îi retează două degete de la mâna stângă. Este retras, împreună cu armata română, în Moldova și termină războiul ca mare mutilat.
În perioada interbelică începe să scrie. În 1922-1923 creează personajul Apunake și publică un mic volum avându-l pe acesta drept erou la editura Vremea din București. Apunake revine într-un serial de texte publicate în 1928 prin grija vărului său Petru Comarnescu în revista ”Tiparnița literară”.
În 1923-1924 urmează cursurile Facultății de Drept din București, pe care o alsolvă în 1927 și intră în diplomație, trecând, pe parcursul următoarelor două decenii, pe la Direcțiile Administrativă, Presă și Informații, Consulară și Economică din Ministerul Afacerilor Străine. După al doilea război mondial ajunge și la Direcția Tratate. În paralel, devine interpret de vioară și violă, cântând în orchestra Teatrului Național din București. Compune un cvartet de coarde și alte câteva piese orchestrale, inspirate din folclorul românesc și cântate ulterior la București, Roma și Stockholm. În 1926 este distins cu Premiul George Enescu la un concurs destinat tinerelor talente.
Cariera diplomatică a lui Grigore Cugler îl poartă pe acesta prin mai multe capitale europene, unde lucrează, pentru termene nu prea lungi, ca secretar sau consilier de legație la Stockholm, Berna, Berlin, Bratislava, Copenhaga, Oslo. Îl ajută în acest sens numeroasele limbi străine pe care le vorbește: engleza, franceza, germana, spaniola, suedeza, norvegiana. În 1937 se căsătorește la București cu Ulrika Dryssen, o suedeză, fiica unui fost atașat militar și nepoata amiralului comandant al Marinei Regale Suedeze. Cei doi au două fiice.
În 1946, Grigore Cugler este numit la Legația României din Norvegia, unde îl găsește anul 1947, când Ana Pauker, devenită ministru al afacerilor străine, concediază tot corpul diplomatic românesc. Având informații despre această epurare, sau intuind venirea ei, consilierul de ambasadă de la Oslo își trimite demisia în centrală, motivând inadecvarea dintre ideile sale și direcția în care pornise ministerul. Rămas pe drumuri la 44 de ani, cu o soție și doi copii mici, Grigore Cugler îmbrățișează condiția de emigrant și, spune legenda, dând o mișcare de rotire unui planiglob, pune degetul pe Peru, alegând această țară ca destinație viitoare a familiei. În Peru, Cugler devine pentru o vreme consilier în cadrul Comisiei pentru Studiul Culturii Muzicale în timpul mandatului la Educație al celebrului ministru reformator Jorge Basadre. Tot în Peru începe să ducă o ”viață dublă”: diminețile lucrează ca funcționar al unei firme de asigurări, iar, din 1965, serile cântă ca violonist în Orchestra Simfonică din Lima pentru a-și completa veniturile, care au fost mereu modeste. Rămâne în memoria celor ce l-au cunoscut prin faptul că ținea vioara invers decât toți ceilalți, deoarece cânta cu arcușul în mâna stângă, cea fără cele două degete.
Cariera literară a lui Grigore Cugler a continuat tot timpul, începând cu anii ’20 și până la moartea sa, dar niciodată nu s-a bucurat de o recunoaștere binemeritată. A fost un mare admirator al suprarealismului lui Urmuz, cu utilizarea ludică a limbii, cu jocurile de cuvinte sclipitoare, cu inventivitatea lexicală plină de surprize. Este considerat în același timp un precursor al teatrului absurd al lui Eugène Ionesco. Dar, în timp ce Urmuz și Ionesco și-au câștigat notorietatea, Grigore Cugler a rămas un cvasinecunoscut, sau în cel mai bun caz un marginal, pentru că scrierile sale multiple și variate – poezie, proză satirică, fantastică, suprarealistă, eseuri, note de călătorie, amintiri, recenzii, cronici muzicale – au fost publicate sporadic doar în reviste din România, Suedia, Spania și Peru.
În afară de ”Apunake și alte fenomene”, apărut la editura Vremea (1946), Grigore Cugler a mai încheiat în 1946 volumul ”Afară de unu singur”, din care și-a tipărit pentru uz propriu 50 de exemplare (postum lucrarea a apărut în 1998). În 1951 a publicat în revista românească ”Înșir-te mărgărite” de la Buenos Aires o ”Carte de bucate” cu rețete exotice românești (Sâni umpluți, Limbă à la princesse, Țipar cu mătănii, Curcan cu surdină). În 1975 i-a apărut la Madrid în ediție postumă volumul de versuri ”Vi-l prezint pe Țeavă”, sub îngrijirea lui Ștefan Baciu (cu desene ale autorului). Răspândită mai ales prin revistele emigrației românești din SUA și Spania, opera lui Grigore Cugler a fost recuperată după 1989 în volumele ”Alb și negru” (ed. Eforie, 2003), ”Apunake, eine andere Welt” (Germania, 2003), ”Apunake și alte fenomene, Afară de unu singur” (ed. Compania, București, 2005).
Deși în perioada post-decembristă lui Grigore Cugler i s-au consacrat mai multe studii și eseuri, fiind repus, atât cât a fost posibil, în drepturile sale ca autor, el a rămas în mare măsură o victimă a războiului rece, căci anticomunismul său funciar făcea inaccesibil pentru el universul românesc sub orânduirea comunistă. Obligat să publice numai în revistele românești ale exilului, care aveau, desigur, o circulație limitată, el a stârnit în timpul vieții interesul unor scriitori români din occident: Ștefan Baciu din Hawaii, Mircea Popescu, secretar general al ”Revistei Scriitorilor Români” din Roma, Nicolae Petra din Mexic, acesta din urmă deplasându-se până la Lima pentru a se convinge că Grigore Cugler este un om real, iar nu o ficțiune. Un rol esențial în restituirea lui Grigore Cugler ca scriitor român l-a avut interviul realizat cu el de Monica Lovinescu și difuzat în 1972 la Radio Europa Liberă. Aceasta spunea despre Cugler: ”Este un autor devorat de propriul personaj, fenomen ce se explică prin aceea că, la fel ca în creațiile foclorice, autorul a rămas oarecum anonim, în timp ce eroul căruia i s-a dat naștere a devenit celebru în mediile culturale bucureștene”. Din păcate, în același an, 1972, Grigore Cugler a încetat din viață la 69 de ani, cu dubla insatisfacție de a nu găsi recunoaștere în țara sa și cu aceea de a nu fi reușit să se integreze niciodată în peisajul literar din Peru.
Sub aceste auspicii am ajuns în 2016 ambasador la Lima și am pus în programul meu la loc de frunte contactarea familiei lui Grigore Cugler pentru a vedea ce se putea recupera din arhiva personală a acestuia (texte nepublicate, desene, partituri). N-a fost prea greu, căci fiica cea mai mică a scriitorului, L.A., a treia în ordine cronologică, fiind născută după sosirea familiei Cugler în Peru, era, spre bucuria mea, pe lista de invitați a ambasadei pentru ziua națională. I-am telefonat, i-am spus că aș dori să ne-ntâlnim, să discutăm despre tatăl ei și despre arhiva care poate mai rămăsese de la acesta. A fost imediat de acord și într-o zi i-am făcut o vizită.
Doamna L.A. a fost deosebit de amabilă, de binevoitoare și în primele momente am avut impresia că vom putea coopera perfect. În cursul conversației însă am început să am unele dubii dacă știa cu adevărat ce anume se afla în arhiva personală a tatălui său, ori mai degrabă plutea pe deasupra întrebărilor. Arhiva lui Grigore Cugler, mi-a spus ea, se afla integral în casa mamei ei, în vârstă de 100 de ani și care nu mai avea luciditatea întreagă. Am întrebat dacă această arhivă putea fi vizitată pentru a vedea concret ce conținea. Doamna L.A. mi-a dat a înțelege că era din toate câte ceva, dar fără a fi în stare să-mi detalieze. Tot ce am primit din partea ei a fost un fel de prezentare generică a lui Grigore Cugler trasă la xerox: o foaie format A4 îndoită în patru sferturi, dintre care un sfert conținea o fotografie a scriitorului în tinerețe, iar celălalt sfert niște desene ale sale; următoarele două sferturi erau ocupate de un mic text în limba spaniolă cu elemente biografice disparate, scris la persoana a III-a, deci nu de scriitor. Doamna L.A . a vrut cumva să știe discret dacă fusesem mandatat de cineva din România să solicit informații referitor la arhiva Cugler. A trebuit să recunosc că nu, că inițiativa îmi aparținea și că aș fi dorit să arunc o privire în această arhivă ca să-mi dau seama de amploarea ei, dacă existau multe texte inedite, multe desene și gravuri sau multe partituri niciodată cântate, apoi urma să văd dacă în România puteam găsi o instituție interesată să valorifice această arhivă personală. M-am oferit să fac eu muncă de arhivar, să alcătuiesc un sumar al arhivei și apoi să trimit aceste informații la București, încercând să trezim împreună interesul Academiei Române, al Bibliotecii Naționale, al Muzeului Literaturii Române, al Orchestrei Filarmonice etc., de unde ulterior cercetătorii operei lui Grigore Cugler să poată valorifica materialele respective.
-Adică vă gândiți la o vânzare a arhivei Cugler către una din aceste instituții? m-a întrebat prudentă doamna L.A.
-Mă gândesc, pentru început, la trezirea interesului lor, am spus. După aceea se poate discuta și problema vânzării arhivei. Dar, pentru a demara discuțiile, este important să știm ce conține arhiva.
Am mai continuat dialogul o vreme din această perspectivă, în care nici eu nu mă puteam aventura prea tare cu promisiunile, pentru care nu aveam acoperirea nici unei instituții eventual interesate, nici doamna L.A. nu voia să cedeze prea mult din dreptul de examinare a arhivei. La un moment dat, mi-a spus însă extrem de clar, deși la fel de amabil ca și până atunci:
-Domnule ambasador, fie că cineva vrea să cumpere arhiva, fie că vrea doar s-o examineze, prețul este același.
A urmat o sumă de șase cifre, dar mult peste 100.000 de dolari, ceea ce a temperat brusc entuziasmul meu.
-Doamnă, i-am spus amabilei mele gazde, nimeni nu poate plăti această sumă fără a ști ce conține de fapt arhiva lui Grigore Cugler. Și nu poate ști ce conține fără a o examina. Cine credeți că plătește suma pe care ați menționat-o fără a pune nici o întrebare? Fără a examina arhiva? Eu pot întreba la București, dar fiți convinsă că răspunsul va fi negativ.
-Domnule ambasador, mi-a replicat doamna L.A., această hotărâre nu-mi aparține. Ea a fost luată de noi trei în comun, fiicele lui Grigore Cugler. Sora mea mai mare trăiește în Suedia, sora mijlocie în (și aici nu mai rețin despre ce țară era vorba), iar eu trăiesc la Lima. Am dus o viață destul de grea până acum. Dacă tata n-a fost în stare să ne ofere o tinerețe confortabilă, măcar să avem din partea lui o bătrânețe asigurată.
Aici am simțit că rolul meu s-a încheiat. Probabil cele trei surori, căci mama, la suta ei de ani, presupun că nu mai putea participa, au hotărât, de bună seamă sfătuite de un avocat, să țină arhiva tatălui lor sub lacăt până ce vor obține o sumă mulțumitoare.
Pe mobila din locuința doamnei L.A. am văzut mai multe poze cu un tânăr având o coafură foarte rebelă.
-Nepotul meu, mi-a explicat ea plină de iubire. E campion național și internațional la surf boarding. Suntem foarte mândri de el și eu și părinții lui.
Mă gândeam că, într-o zi, arhiva lui Grigore Cugler din casa centenarei sale soții, ar putea ajunge în posesia acestui tânăr. Nu-mi imaginam că cineva s-ar înhăma s-o împacheteze și s-o transfere în Suedia, sau unde trăia sora mijlocie. Și cine știe pentru cât timp. Dar pe parcurs probabil că foile de hârtie pe care scrisese ori desenase Grigore Cugler se vor fi deteriorat și probabil se vor fi fărâmițat la simpla atingere. Pentru că nu reușeam să-mi imaginez cum tânărul campion peruan de surf boarding va deveni depozitarul memoriei arhivistice a scriitorului român suprarealist Grigore Cugler, autoexilat din cauza regimului comunist din România.
Cu certitudine urmăream lucruri diferite: eu venisem pregătit să discut despre moștenirea lui Grigore Cugler, fiica sa mă primise pregătită să negocieze viitorul celor trei surori. Rămăsesem și unul și altul dezamăgiți de această întâlnire. Din fericire, mă gândeam pe drum, în ziua de azi există computere și toată moștenirea ta literară sau spirituală nu mai are consistență fizică, ci poate încăpea în memoria unui stick. Dacă ea poate interesa cândva pe cineva după ce tu ai dispărut, cu atât mai bine. Dacă nu, poți tu singur decide să apeși pe Delete și toată problema moștenirii tale literare se rezolvă într-o clipă. Ca o formă de eutanasiere, pe care o ți-o aplici tu singur. Un scriitor poate găsi tăria de a nu-și împovăra urmașii cu memoria sa literară, mai ales în aceste vremuri lipsite de memorie.
