Gabriel GafițaDeși era o persoană discretă, retrasă și tăcută, doamna Iosefina (Pepi) Chișleag era binecunoscută în minister, deși nu neapărat pentru aceste calități ale sale intrinseci. De exemplu, o obseda problema climei, avea mare grijă să n-o tragă curentul, impunea colegilor de birou să țină fereastra închisă chiar și pe căldurile estivale, după care, tacticoasă, scotea din geantă o caserolă de plastic, cu care venea de acasă și începea să mănânce cu o lingură de argint, adusă tot de acasă, un fel de terci, care, spuneau colegii ei, făcea mâncarea pentru câini să miroasă ca un preparat gourmet. Scena se repeta de trei-patru ori în timpul programului de lucru, deoarece Pepi Chișleag nu hălpănea mâncarea toată dintr-o dată, ci și-o doza atent, ca s-o poată savura de mai multe ori pe zi. N-a putut nimeni spune din ce era făcut terciul adus de Pepi, dar în mod cert mirosul lui era insuportabil. Când au întrebat-o colegii dacă nu merge cu ei la bufetul ministerului, unde ce-i drept mirosea a mâncare, dar cel puțin erau lucruri proaspete, Pepi Chișleag le-a răspuns că ea nu-și poate permite să mănânce zilnic la bufetul ministerului, fiindcă avea copilul de crescut și abia reușea s-o scoată cumva la capăt ca mamă singură, după ce soțul o părăsise cu câțiva ani în urmă. Tot din categoria grijii sale deosebite față de problema climei făcea parte și vestimentația lui Pepi. Schimba paltonul de iarnă cu un pardesiu aproximativ la Paște, iar apoi umbla cu pardesiul până târziu în luna iunie. Într-un an, când a schimbat și cizmele îmblănite cu niște pantofi obișnuiți, un coleg de birou a remarcat în glumă: „Băi, a trecut la uniforma de vară Pepi.”
Eu eram secretar de stat și coordonam pe atunci, între altele, sectorul Resurse Umane din minister, când, într-o zi, Pepi Chișleag a cerut să fie primită în audiență. Am primit-o. Voia să mă vadă în legătură cu nominalizarea ei într-un post diplomatic la Ambasada României din țara X (nu are nicio importanță care). Acolo avea să înlocuiască un diplomat care își încheia misiunea și urma să se-ntoarcă-n țară. Cum schimbul lor avea să se petreacă vara, la fel ca în cazul tuturor celor care aveau copii la școală, operațiunea nu presupunea probleme deosebite. Însă Pepi Chișleag a venit la mine cu o figură indignată și a rostit dramatic:
-Individul ăla nu vrea să revină în țară, domnule secretar de stat.
-Cum nu vrea să revină, doamnă? am întrebat-o. Formalitățile au demarat, a primit notificarea privind încheierea misiunii, dumneavoastră ați fost numită în locul lui. Totul se desfășoară absolut normal.
-Nu. Se agață de post cu ghearele și cu dinții. Nu știți dumneavoastră din conducere ce monstruozități se petrec în minister.
I-am promis că mă interesez, dacă-mi dăduse această temă și, de îndată ce a plecat, l-am sunat pe directorul de Personal. Am întrebat dacă e vreo problemă cu revenirea diplomatului cutare din țara X, dar directorul nu știa să fie vreo problemă. Atunci am sunat direct la Ambasada României din țara X și am cerut să vorbesc cu cel în cauză.
-Îmi pare rău, dar cred că a venit să vă deranjeze și pe dumneavoastră Pepi, mi-a spus diplomatul excedat. Pe mine mă asasinează cu telefoanele în fiecare zi, că să plec odată pentru că ea trebuie să vină și are nevoie de timp ca să-și înscrie copilul la școală. I-am spus că are destul timp, că ambasada știe ce trebuie făcut, fiindcă toți copiii din ambasadă merg la aceeași școală. În cazul meu, am cerut să vin la sfârșitul lunii iulie pentru că am doi copii – sunt gemeni – care dau bacalaureatul și diplomele de bacalaureat se eliberează abia la sfârșitul lui iulie. Nu e rea voință din partea mea, dar nici eu nu pot să plec înainte să încheie copiii mei școala. Iar ea poate veni liniștită pe 1 august și are toată luna până la 1 septembrie să-și înscrie copilul în clasa a VII-a. N-o să aibă niciun fel de probleme cu școala.
Am cerut secretarei s-o cheme pe Pepi Chișleag și i-am spus pe un ton ferm că m-am ocupat personal de cazul ei și că diplomatul pe care mi-l reclama urma să revină în mod normal, la termen, dar după eliberarea diplomelor de absolvire pentru copii.
-Dar pe mine nu mă interesează copiii lui, mi-a spus Pepi intransigentă. Pe mine mă interesează copilul meu. Atât.
-Doamnă, i-am replicat, același lucru îl poate spune și colegul dumneavoastră: că nu-l interesează decât copiii lui și că nu-i pasă de al dumneavoastră. Dar noi suntem un minister de oameni raționali și trebuie să procedăm cu înțelegere față de toți angajații noștri. Deci dumneavoastră plecați la 1 august și colegul dumneavoastră revine înainte de această dată.
-Problema este, a continuat netulburată Pepi Chișleag, că eu trebuie să văd câteva școli înainte de a alege una pentru copilul meu. Nu pot să-l trimit la voia întâmplării, la prima școală de cartier, pe motiv că acolo merg toți copiii din ambasadă. Copilul meu este un elev superdotat și are rezultate strălucite până acum. Eu nu-mi pot bate joc de studiile lui, dacă are posibilitatea să continue la o școală din străinătate.
M-am ridicat în picioare, în semn că audiența durase destul și că lucrurile rămâneau așa cum hotărâsem. Pepi a ieșit nemulțumită din biroul meu. Ceva mai târziu, secretara m-a întrebat:
-Dar ce s-a-ntâmplat cu Pepi că a ieșit din cabinetul dumneavoastră și a plecat fără un cuvânt? S-a supărat cumva?
-Prea multă vorbă strică, am spus eu fiindcă voiam să-nchei subiectul definitiv.
*
Au trecut mai multe luni și Pepi Chișleag a plecat la post așa cum hotărâsem. N-am mai auzit nimic despre soarta ei până într-o zi, pe la începutul anului următor, adică după vreo șase-șapte luni, când am întâlnit-o pe coridor în minister.
-Sărut mâna, i-am spus. Ați venit acasă în concediu?
-Nu, mi-a răspuns ea pe un ton sever. Am revenit definitiv.
-Cum ați revenit definitiv ? Păi, abia plecaserăți.
-Am fost obligată să revin. N-am avut de ales.
Vocea ei exprima o hotărâre implacabilă.
-Și școala copilului? am întrebat. Știu că erați preocupată de școala copilului. Cu ea ce s-a-ntâmplat ?
-Există și lucruri mai importante decât asta, a proclamat Pepi sentențios.
-Ce poate fi mai important decât școala copilului? m-am mirat eu, de data acesta sincer preocupat de ierarhia cauzelor supreme.
-E vorba despre o problemă de familie, a spus Pepi, semnalând că era gata să mă lămurească. Știți, mama mea a murit acum șase ani. Și, la început, tata a fost liniștit și cooperant, mai venea pe la mine în vizită, mai mergea pe la sora mea, în fine era o situație care se putea gestiona. Dar, după plecarea mea la post, sora mea m-a sunat într-o zi să-mi spună că tata a luat-o razna și că, o dată când s-a dus la el, a găsit acolo instalată o femeie, cu care i-a spus că dorea să-și refacă viața. Vă dați seama? Or, noi așa ceva ceva nu putem să acceptăm. Individa aia e hotărâtă să-l forțeze să se-nsoare ca să pună mâna pe averea lui, după ce el nu va mai fi în viață.
-Doamnă, am încercat eu să explic probabil dintr-un soi de solidaritate masculină absurdă, poate că tatăl dumneavoastră, după niște ani de singurătate, a simțit nevoia să aibă pe cineva alături, să-mpartă…
-Ce să-mpartă, domnule secretar de stat? Nu e nimic de împărțit acolo. Individa aia e clar chitită să-l forțeze să se-nsoare cu ea ca să pună mâna pe averea lui după ce el nu va mai fi în viață, a repetat ea întocmai fraza dinainte cum probabil că făcea de câte ori ajungea la această parte a povestirii..
-Oricum, ea nu are dreptul la mai mult de 25%, am spus. Și asta numai dacă au trăit minimum cinci ani împreună căsătoriți.
-Dar de ce să-i cedăm ei 25% pentru o simplă fantezie a tatei, când e bătrân și nu mai are minte? m-a chestionat Pepi indignată. Dacă se simte singur, ne are pe noi, ca și până acum, pe mine și pe sora mea. De ce să mai aducă o străină în plus, ca să trebuiască să-mpărțim averea ?
-Și pentru asta v-ați întors? am întrebat-o.
-Da, exact pentru asta. Mi s-a părut că e mai important decât să stau la post aiurea, când acasă e pe cale să se-ntâmple o monstruozitate. Și eu și sora mea urmărim acum să anulăm această relație toxică a tatălui nostru cu femeia aia și să-l împiedicăm să se însoare. Nu putem lăsa averea să se împrăștie de dragul unei închipuiri de-a lui.
Ce mai puteam spune? I-am urat succes și mi-am văzut de treabă.
*
Câțiva ani mai târziu, am întâlnit-o întâmplător, și tot pe un culoar, dar la o ambasadă, pe Pepi Chișleag, relaxată și înfloritoare. N-am putut decât să presupun că toate obiectivele ei se îndepliniseră: tatăl murise nerecăsătorit, femeia respectivă dispăruse în neagra veșnicie, iar averea, atât câtă era, nu se mai împărțise decât între Pepi și sora ei, spre satisfacția amândurora. Marile scopuri în viață cer și sacrificii dureroase, iar cine nu e capabil să le facă cel puțin să nu se plângă.
