Luarea în linia de cătare

Eram ambasador în Portugalia când, într-o zi, a venit la mine în vizită profesoara care susținea lectoratul de limba și literatura română, la Universitatea din Lisabona. Era o doamnă distinsă, care preda la o mare universitate din România și care se străduia, cu mult entuziasm, să atragă interesul studenților portughezi pentru învățarea limbii române. Mi-a evocat faptul că lectoratul ei se numea „de limba și literatura română”, ceea ce presupunea că studenților era bine să le trezească dorința de a cunoaște nu numai limba, ci și literatura noastră. Aici am fost perfect de acord cu ea și am întrebat-o cum o puteam ajuta noi – adică eu sau ambasada – în sensul dorit de domnia sa. Mi-a răspuns imediat. Era pregătită.

Pe scurt, ar fi dorit să invite doi scriitori din orașul ei de origine pentru a se întâlni cu studenții de la Lisabona și a le vorbi despre creația lor, precum și despre literatura română în general. Dincolo de informațiile concrete pe care le puteau oferi cei doi, era important ca studenții portughezi să vadă doi scriitori români în carne și oase, să-i audă vorbind românește, să le pună întrebări, adică să lege un dialog, să interacționeze. Ideea doamnei profesoare mi s-a părut excelentă. Am repetat întrebarea: cum o puteam ajuta noi, ambasada?

Răspunsul ei a fost scurt și la obiect: găzduindu-i pe scriitori câteva zile, dacă s-ar putea, pentru a reduce costurile șederii lor în Portugalia. Eram deja obișnuit cu acest gen de abordare a apelurilor către ambasadă și știam că aportul nostru era evaluat în general în termeni extrem de pragmatici. Am spus că nu era nicio problemă și că puteam asigura cazarea scriitorilor într-un apartament din blocul rezidențial al ambasadei.

În ziua sosirii acestora am trimis o mașină cu doamna profesoară la aeroport, pentru a-i întâmpina pe oaspeții din România și a-i aduce la ambasadă. I-am primit cu cordialitate și am discutat puțin despre întâlnirea lor cu studenții de la universitate. Eu avusesem o asemenea întâlnire cu membrii seminarului de limbă și literatură română de la Lisabona și putusem vedea nivelul incipient al acestui grup: voiau să învețe limba română, mai vorbeau spaniola, iar unii chiar și franceza, însă limba noastră li se părea de la distanță cea mai grea dintre limbile neolatine. Vocabularul slav era un teren minat în ce-i privea, gramatica li se părea extrem de dificilă, pronunția le punea probleme mari. Dar dorința de a învăța era sinceră și oricum limba română era un domeniu de nișă în Portugalia. Nu erau mulți cei care se aventurau în acest domeniu ce promitea perspective nebănuite, pe măsură ce relațiile între cele două țări căpătau amploare.

Pornind de la experiența mea, le-am sugerat celor doi scriitori români să le vorbească studenților portughezi în propoziții scurte și foarte clare, cu cuvinte simple și, de preferință, din lexicul latin al limbii, pentru a-i ajuta să deducă, prin aproximare cu portugheza, ceea ce nu înțelegeau în mod direct. Doamna profesoară era de acord cu abordarea mea. Cei doi scriitori au mulțumit pentru sugestii și au promis că le vor avea în vedere la pregătirea întâlnirii.

Cum în ziua seminarului de la Universitatea din Lisabona nu aveam ceva deosebit în programul după-amiezii, am hotărât să merg și eu, ca ambasador, însă și ca scriitor, să asist la întâlnirea studenților portughezi cu cei doi scriitori din România.

Evenimentul era bine organizat, grație efortului doamnei profesoare. Pe coridoarele universității am văzut afișe care anunțau vizita scriitorilor români, în sala de seminar se afla o asistență foarte bună, cred că toți membrii seminarului de limba română erau prezenți, doamna profesoară organizase lucrurile în detaliu și desemnase două studente portugheze care să se ocupe fiecare de câte un scriitor român, în sensul de a traduce în portugheză ceea ce aveau să spună fiecare dintre ei în limba română și de a le traduce scriitorilor remarcile sau întrebările ce aveau să le fie adresate de către studenți în limba portugheză. Am întrebat-o pe doamna profesoară dacă avea totuși două studente portugheze într-atât de avansate în stăpânirea limbii române încât să poată traduce și într-un sens și în celălalt și a rezultat că cele două tinere erau o achiziție recentă a seminarului, mai precis două studente din Republica Moldova, de origine ucraineană, care migraseră la Lisabona cu familia și care voiau ca, prin frecventarea acestui seminar, să-și întrețină și să-și amelioreze cunoașterea limbii române, pe care o învățaseră la Chișinău. De ce le mai trebuia limba română acum, că tot plecaseră din Republica Moldova, era o enigmă pentru mine. Poate că le era mai simplu așa, dacă tot știau cât de cât limba română, să se perfecționeze în acest domeniu decât să înceapă cu altă limbă de la zero. Cele două tinere moldo-ucrainence nu numai că se descurcau binișor pe românește, desigur cu accentul de rigoare, însă erau gemene și deosebit de frumoase pe deasupra, încât ofereau o pată vie de culoare seminarului.

Discuția a început ceva mai anevoie, până când scriitorii au luat pulsul asistenței și și-au putut calibra cumva discursul față de aceasta. Pe parcurs, constatam că studenții portughezi se animau la tematica propusă de cei doi scriitori români. Bineînțeles că vedetele întâlnirii au devenit curând cele două micuțe ucrainence care traduceau din română în portugheză și din portugheză în română cu mult zel și, în general, efortul lor avea efect. Scriitorii români se vedea că erau fericiți să fie asistați de două ființe atât de încântătoare și eficiente, iar studenții portughezi erau relaxați pentru că, datorită colegelor ucrainence, înțelegeau tot ceea ce se spunea la întâlnire.

Întâlnirea deci se desfășura fără cusur, până când totuși destinul, cum face el de obicei, a hotărât să încurce lucrurile. Unul dintre scriitorii români, răspunzând unei întrebări din asistență, a început să dezvolte subiectul opoziției politice în contextul literaturii române – dacă a existat – față de opresiunea regimului comunist. A abordat lucrurile începând cu anii ‘60, s-a referit la romanele majore ale anilor ‘70 dedicate „obsedantului deceniu”, a vorbit despre acutizarea reacțiilor față de opresiunea regimului comunist din partea breslei scriitorilor în anii ‘80 și, la un moment dat, purtat de valul propriei retorici, a rostit o frază antologică, pe care am reținut-o cu exactitate:

-În anii ‘80, mai mult ca oricând până atunci, scriitorii români au luat în linia de cătare a conștiinței lor racilele majore ale regimului comunist.

Aici s-a lăsat tăcerea. Studenta ucraineancă repartizată pe lângă scriitorul respectiv s-a uitat întrebător către profesoară.

-Ce-i aceea ”cătare”? a întrebat ea încurcată.

Era evident că stăpânirea limbii române de către ea nu ajungea până la acel nivel de specializare. Eu aș fi zis că nici „racile” nu avea de unde să știe ce înseamnă. Dar cei doi scriitori au început să-i explice simultan că e acel spațiu mic în formă de V la capătul țevii unei puști prin care cel care trage țintește obiectivul în care vrea să tragă.

-Am înțeles, a spus micuța ucraineancă. În anii ’80, scriitorii români au luat arma în mână împotriva regimului comunist, a tradus ea senină mai departe.

Arma în mână… în anii ‘80… E drept că, în Republica Moldova, la începutul anilor ’90, niște patrioți români luaseră arma în mână și se luptaseră cu trupele sovietice pe podul de la Tighina, dar în România… totuși… orișicât…

Aici a intervenit împăciuitoare doamna profesoară și a restabilit adevărul lucrurilor. A explicat că nu a fost vorba de a lua arma în mână de către vreun scriitor, ci de a se concentra prioritar asupra abuzurilor regimului comunist și de a manifesta o atitudine mai critică decât în vremurile anterioare, prin scrisori deschise la Radio Europa Liberă, prin declarații de presă, manuscrise expediate peste hotare, genul acesta de acțiuni.

Întâlnirea a fost un succes incontestabil privită în ansamblul ei. Dialogul purtat cu scriitorii români a fost apreciat de studenții portughezi, iar fascicolul de lumină aruncat asupra literaturii române la Lisabona s-a dovedit util. Cele două gemene au continuat să fie vedetele seminarului, pentru că oricum vorbeau mai bine românește decât toți ceilalți studenți, iar bănuiala mea este că cel puțin unii dintre băieții portughezi veneau la seminarul românesc nu atât de dragul limbii române, care era o corvoadă pentru ei, cât mai degrabă pentru plăcerea de a fi în prezența celor două simpatice moldo-ucrainence și de a conversa cu ele. Diplomația m-a învățat că era bine și așa: orice argument e bun dacă, prin intermediul lui, ajungi să-ți promovezi limba, poporul, istoria și cultura.