Înmormântare la televizor

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în ziua de 19 martie 1965, după o deplasare la Moscova, la o reuniune a partidelor comuniste frățești. Starea sănătății sale, care era mai mult sau mai puțin normală înainte de acest drum, s-a înrăutățit galopant la întoarcere și, în câteva săptămâni, a murit de cancer pulmonar. Și în epocă, dar mai ales după aceea, s-a dat ca sigur faptul că ar fi fost iradiat la Moscova. Mai muriseră doi secretari generali de partide comuniste: Palmiro Togliatti din Italia și Maurice Thorez din Franța, amândoi aflați la tratament în URSS. E greu de spus dacă și Gheorghiu-Dej a avut parte de aceeași soartă. N-avem de unde ști. Înmormântarea lui a avut loc pe 24 martie 1965. Funcția de secretar general al Partidului Comunist Român a fost preluată de Nicolae Ceaușescu, care a fost și șeful comitetului de stat însărcinat cu funeraliile.

Între 1926 și 1933, Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost căsătorit cu o anume Maria Alexe din Galați, cu care a avut două fiice, pe Lica (Vasilica), devenită în anii ’50 actriță de teatru și de film, și pe Tanți (Constantina), devenită mai târziu soția unuia din frații cântăreți de muzică ușoară Trio Grigoriu. În perioada interbelică, Gheorghe Gheorghiu-Dej a trecut prin mai multe închisori. Din câte se pare, soția sa nu l-a așteptat cu sentimentul datoriei ce s-ar fi presupus de la soția unui luptător comunist în acei ani. Cele două fiice ale soților Gheorghiu au fost preluate de familia Alexe, rudele mamei lor și crescute cu multă dragoste și devotament în așteptarea eliberării tatălui. La ieșirea acestuia din închisoare, soții Gheorghiu s-au despărțit și Maria Alexe s-a pierdut în anonimat. El a purtat mereu o recunoștință sinceră soacrei și socrului său, precum și fiicei mai mari a familiei Alexe, cumnata sa, Gina, care a acționat ca o adevărată mamă pentru fete. După Al Doilea Război Mondial, dorind să răspundă, în felul său, la bunătatea de care dăduseră dovadă soții Alexe și doamna Gina, aceștia au fost înscriși toți trei pe listele Gospodăriei de Partid, un fel de RAAPPS avant la lettre, care furniza servicii de diverse naturi persoanelor aflate în evidența sa. De exemplu, avea familia Alexe nevoie de cumpărături de Paști, ajungea un telefon la Gospodăria de Partid, se comunica lista produselor dorite și o mașină venea să livreze produsele comandate. Se defecta vreun obiect electric din casă, în mod similar se dădea un telefon la Gospodăria de Partid și un mecanic de specialitate venea să remedieze defecțiunea.

Nici familia Alexe, nici doamna Gina nu abuzau de serviciile Gospodăriei de Partid, dar, cu timpul, acestea le-au devenit din ce în ce mai necesare: mai întâi a murit tata Alexe, socrul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, iar mama Alexe s-a mutat la doamna Gina. După câțiva ani a murit și soțul doamnei Gina, la o vârstă destul de tânără și cele două femei au rămas oarecum singure pe lume. Surorile Dej, nepoatele, erau acum mature și fiecare avea viața și cariera ei. Bunica și mama îl creșteau împreună pe fiul cel mic al doamnei Gina, care venise pe lume când nimeni nu se mai aștepta. Cele două femei și copilul erau invitate mereu în vizită la Gheorghe-Gheorghiu-Dej de ziua lui, pe 8 noiembrie, când toată familia se reunea în jurul mesei la reședința oficială. Mai era o reuniune de familie și de Sf. Gheorghe, dar aceea nu se ținea întotdeauna. Masa principală era la ziua de naștere a liderului comunist.

Doamna Gina și copilul ei, împreună cu mama Alexe, s-au mutat în blocul nostru pe la începutul anilor ’60, după moartea prematură a soțului. Ar fi putut rămâne liniștite în vila de protocol în care stătuseră după război, dar doamna Gina a vrut o locuință mai mică și care să se poată întreține mai ușor. Îi era jenă să tot apeleze la Gospodăria de Partid ori de câte ori trebuia făcut curat în casă. Mai venea o femeie s-o ajute, dar cel mai adesea doamna Gina se ocupa ea însăși de curățenie, fiind o femeie cu mult bun simț. Nu apela la Gospodăria de Partid decât pentru cumpărături și reparații, și asta numai când era neapărat nevoie.

Dar, în martie 1965, chiar în zilele de după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când Nicolae Ceaușescu preluase frâiele de facto în țară și trebuia să organizeze funeraliile, la doamna Gina în apartament se defectase televizorul și exista riscul serios ca familia să nu poată vedea ceremonia de înmormântare. Pe vremea aceea televizoarele funcționau cu lămpi și lămpile se ardeau când ți-era lumea mai dragă: înainte de meciurile de fotbal sau de câte un film celebru, sau, în cazul de față, chiar înaintea funestului moment.

Deci doamna Gina a telefonat urgent la Gospodăria de Partid și a rugat să i se trimită un meseriaș ca să-i repare televizorul, dar, spre neplăcuta ei surprindere, i s-a spus că fusese scoasă de pe lista beneficiarilor Gospodăriei de Partid. La fel și mama ei, așa încât nu mai aveau dreptul să li se trimită un depanator. Nicolae Ceaușescu nu pierduse timpul în privința scoaterii familiei lui Gheorghiu-Dej de pe lista privilegiaților regimului.

Mama Alexe a făcut o criză de nervi că nu va putea vedea înmormântarea. Nici vorbă să fie acceptate cele două femei să meargă la cimitir, sau să încapă în vreo tribună undeva pe parcursul defilării afetului de tun prin București. Și atunci, în disperare de cauză, toată plânsă, doamna Gina a început să bată pe la uși în bloc rugând să fie primite și ele două, împreună cu copilul, ca să vadă ceremonia de înmormântare la televizor. Unii au trimis-o la plimbare cu dispreț, pentru că tot murise Gheorghiu-Dej, alții i-au spus că nu vor fi acasă, ori că nu-i interesa înmormântarea și că nu se vor uita la ea, fapt este că doamna Gina a sunat și la ușa noastră, iar mama, văzând-o cum plângea, i-a spus că pot să vină.

La ora când a început transmisia de pe traseu, cele două femei și fiul erau la noi în casă. Mama Alexe, văzând ceva mai prost, a dorit să stea mai aproape de televizor, într-un fotoliu. Doamna Gina, copilul și noi, cei ai casei, stăteam ceva mai în spate, pe o canapea și pe niște scaune. Când a început transmisia, a început și plânsul. Mama Alexe plângea de se scutura, cum se spune, cămașa pe ea. Din când în când, se ridica din fotoliu și se apropia de ecranul televizorului, îngenunchind în fața lui și dialogând ceva abia șoptit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej în clipa când afetul de tun trecea prin dreptul camerei de televiziune. La prim-planurile cu afetul bătrâna săruta televizorul disperată. Pe sticlă se acumulase un amestec de lacrimi și produs nazal, care pe ea n-o deranja. Își lipea buzele de ecranul televizorului și-l săruta, mai vorbea, îl mai săruta, iar mai vorbea. Din când în când, scotea câte un geamăt profund, care se transforma în urlet. Curând a terminat șervețelele cu care venise de acasă și doamna Gina a întrebat-o pe mama dacă putea să-i mai dea niște șervețele. Ea plângea tăcut, umilită și resemnată, nu se manifesta peste măsură de zgomotos, așa cum făcea bătrâna, care bocea și striga întocmai ca la o înmormântare în sat. Chiar dacă noi le primisem fără ezitare, simplul fapt de a trebui să-și împartă durerea cu o familie oarecare era pentru ele destulă umilință.

În fine, cu plânsete și strigăte de disperare în apartamentul nostru, înmormântarea s-a încheiat. De câte ori apărea Ceaușescu în cadru, mama Alexe îl blestema cu foc. Doamna Gina se vedea că-i împărtășește sentimentele, dar se abținea să le dea drumul necontrolat. La urmă, ridicându-se să plece, doamna Gina ne-a mulțumit, și-a cerut scuze pentru că ne impuseseră durerea lor și i-a spus mamei mele că nu va uita niciodată bunătatea ei de a le primi. Mama Alexe încă plângea și nu-și putea desprinde ochii de la televizor, de parcă, printr-o continuare fericită, mai putea urma și învierea celui mort. Încet și bătrânește, îndreptându-se spre ușă cu mersul ei legănat și greu, după ce stătuse numai în genunchi în fața televizorului, mama Alexe a rostit în lumea ei ruptă complet de lumea noastră:

– Ghiță, Ghiță, când cade copacul, păsările unde să se mai așeze?