Am lucrat timp de treisprezece ani într-o instituție dedicată minorităților naționale din România. Erau acolo maghiari, germani, sârbi, ucraineni, evrei și, bineînțeles, români, aceștia din urmă minoritari într-o mare familie minoritară. Dar, ca o ironie a sorții, tocmai limba română, limba minorității absolute în acel context aparte, era lingua franca, pentru că nimeni nu putea cunoaște toate limbile minoritare la fel de bine ca să se poată adresa fiecărei persoane din acea instituție pe limba ei. Mă rog, dar să trecem la povestea noastră.
Pe un post administrativ în acea instituție multilingvistică lucra o doamnă de origine maghiară din Transilvania, o persoană cu o aparență plăcută și extrem de simpatică, de vreo patruzeci și ceva de ani, pe nume Gyöngyi. Evident că n-o chema în realitate Gyöngyi (Perla), dar am ezitat mult dacă s-o numesc așa sau Piroska (Roșcata, Scufița Roșie) pentru a mă referi la ea în istoria ce urmează. Până la sfârșit m-am hotărât la Gyöngyi. Mi s-a părut mai potrivit cu firea ei.
Gyöngyi era din Ogra, un sat situat la vreo 12 km distanță de aeroportul din Târgu Mureș, dar nu spre Târgu Mureș, ci în direcția opusă, către Cluj. Era unul din cei șapte copii ai unei văduve de război, al cărei soț, țăran, recrutat din Ardealul de Nord în armata ungară, murise pe frontul de răsărit. Când a ajuns la vârsta studenției, după ce absolvise liceul Bolyai Farkas din Târgu Mureș, Gyöngyi i-a spus mamei sale, care nu ieșise din satul ei decât de trei-patru ori în viață, că merge la Cluj să dea la filologie maghiară. S-a dus la Cluj, dar ajunsă acolo, s-a răzgândit – sau poate premeditase de mai multă vreme – și a dat la teatru, secția maghiară. Vreo doi ani a reușit să ascundă de mama ei la ce facultate era de fapt, fiindcă știa că aceasta, o țărancă simplă care trăise toată viața în Ogra, nu va înțelege chemarea ei artistică, se va opune să studieze teatrul și se vor certa. Dar, după vreo doi ani, mama s-a dus pe neanunțate să-i ducă fiicei de mâncare, fiind convinsă că aceasta n-are ce mânca la Cluj sau că-și vinde bonurile de masă pentru bani, într-atât era de slabă. Era curioasă de asemenea să vadă cum locuia Gyöngyi ca studentă la facultate. A căutat-o la căminul pentru studenții de la filologie, dar acolo n-o cunoștea nimeni pe Kiss Gyöngyi. Din aproape în aproape, a dat totuși peste o studentă care o știa pe fiica ei și care i-a spus că nu era la filologie, ci la teatru și a îndreptat-o spre căminul unde erau cazați studenții la teatru-film. Mama lui Gyöngyi a ajuns epuizată fizic și moral la căminul indicat, iar întâlnirea celor două a fost dramatică. Mama i-a reproșat fiicei că a mințit-o, fiica i-a spus mamei că altfel n-ar fi fost de acord cu pasiunea ei pentru actorie, pe scurt amândouă au fost dezamăgite și s-au sărutat rece la despărțire. Mama i-a lăsat lui Gyöngyi pachetul cu mâncare, Gyöngyi i-a mulțumit privind rușinată în jos și, după ce și-a luat la revedere de la ea, mama i-a spus copleșită de tragica revelație pe care tocmai o avusese:
– Ioi, Gyöngyi, slavă Domnului că nu mai trăiește răposatul taică-tău să vadă cum ai plecat tu în lume și ai ajuns teatralistă, adică curvă, în Cluj. Mai bine că a căzut în Rusia.
Urmarea acestor teribile cuvinte a fost că, în anul următor, Gyöngyi s-a transferat la filologie maghiară și a absolvit universitatea ca profesoară. Dar n-a lucrat niciodată în învățământ, ci s-a măritat la terminarea facultății cu un medic (român), pe care l-a cunoscut la Cluj și s-a mutat cu el în București.
La data când am fost angajat și eu la instituția minoritară de care aminteam, Gyöngyi avea un fiu elev la școala generală, pe care se străduia fără succes să-l învețe rudimente de limba maghiară, în timp ce el îi răspundea invariabil în românește. E drept că acasă vorbeau în familie numai românește, pentru că soțul medic nu știa niciun cuvânt maghiar și ea însăși făcea haz de el povestind că, atunci când a cunoscut-o, a adunat toate cunoștințele de limba maghiară pe care le avea și i-a spus încântat de succesul lui: „Szervusztok!” (Servus vouă, pers. a II-a plural). Ea a râs, dar n-avea importanță, erau tineri, se iubeau și ea urma să înceapă o viață nouă și pasionantă în Bucureștiul care-i era complet necunoscut. Iar copilul ei nu era în stare să spună nici „Szervusztok”.
În douăzeci de ani, de când trăia în capitală, Gyöngyi învățase bine românește. În București, la început, nu prea avea cu cine-și vorbi limba, căci soțul ei nu avea prieteni sau colegi maghiari. Avea fluență, avea vocabular, avea dezinvoltură în românește. Avea și un accent destul de puternic, de care nu putea scăpa, dar ăsta era farmecul ei când începea să vorbească românește. A, da, și din când în când apăreau greșelile de limbă, care erau o distracție pentru toți.
De exemplu într-o zi, la birou, ne-a anunțat că o să plece mai devreme fiindcă avea ceva de rezolvat. Când a sosit ora plecării, și-a adunat lucrurile și ne-a spus ieșind pe ușă:
-Copii, m-am șters.
A fost un hohot general de râs în urma ei. Gyöngyi a revenit în birou râzând.
-Ce? Am spus vreo prostie, nu?
-Tu ce crezi? a întrebat-o cineva. Noi de ce-om fi râs?
-Hai, că știu cum e corect. Am vrut doar să fac mișto de voi.
-Și cum e corect, Gyöngyi ?
-Mi-am șters-o.
De data asta hohotul de râs a fost și mai sonor ca prima dată. Cu diateza reflexivă Gyöngi avea uneori probleme fiindcă în limba maghiară nu există această categorie gramaticală.
Partea bună era că nu se supăra, ci făcea haz de necazul ei și avea mereu la îndemână câte un episod care i se întâmplase în trecut din cauza limbii române. Ca de exemplu, la nașterea copilului, când a trebuit să se descurce singură în spital, pentru că soțul ei, doctorul, n-a avut timp s-o însoțească. Deci, ajunsă în sala de nașteri, Gyöngyi a intrat în travaliu și medicul, pentru a o ajuta, a îndemnat-o: „Screme-te!”, iar ea a zâmbit cum a putut ea mai fermecător în acele momente dificile și i-a spus: „Nu știu ce înseamnă ăsta!”. I-au arătat surorile și de atunci a reținut, deși n-a mai avut un alt copil.
Când mergea, de două-trei ori pe an, la mama ei la Ogra, Gyöngyi pleca din București îmbrăcată ca o doamnă: rochie elegantă, pantofi cu toc înalt, ochelari de soare și o sacoșă de piele roșie. Părea coborâtă dintr-un film. Dar la aeroportul din Târgu Mureș se ducea la toaletă și se schimba: blue jeans, adidași, un tricou și o scurtă de piele sau de bumbac. Cu această ținută ieșea în șoseaua de Târgu Mureș-Cluj și aștepta la o ocazie, pentru că rata trecea rareori pe-acolo. Când n-a luat-o nimeni nici măcar cu camionul, a pornit singură de-a lungul drumului spre Cluj și în vreo două-trei ore a ajuns pe jos la Ogra. Atât pentru o situație (mersul cu camionul). cât și pentru cealaltă (mersul pe jos), după ce ieșea din aeroportul Târgu Mureș, ea era echipată corespunzător. Însă experiența cu mersul pe jos n-a mai încercat-o și a doua oară.
Dar supărarea cea mai mare a lui Gyöngyi era că fiul ei, pe care-l iubea cu patimă ca orice mamă de băiat singur la părinți, refuza categoric să-nvețe orice cuvânt maghiar. Făcea un experiment cu el spunându-i lucruri simple, dar utile, într-o limbă maghiară simplificată de ea la maximum și aștepta ca el să reacționeze. O auzeam vorbind cu el la telefon:
– Édesem, a leves van a frigiderben. (Iubitule, ciorba e în frigider.) Folosea cuvântul românesc ca să-i fie mai ușor copilului, să nu-l complice cu a hűtőben (la gheață). Ha akarod (dacă vrei), poți s-o-ncălzești, termina ea pe românește.
Copilul îi răspundea pe românește, dar Gyöngyi era fericită dacă găsea vreo oală nespălată în bucătărie, în care el încălzise ciorba. Ne povestea a doua zi că totuși fiul ei înțelegea măcar amestecul ei româno-maghiar, simplificat anume pentru el.
Dar o dată a venit extrem de supărată la birou. Avea ochii umflați de plâns. O colegă a întrebat-o ce s-a întâmplat. Se vedea că nu aștepta decât să povestească ce avea pe suflet.
– Copilul meu e un tâmpit, a rostit ea greu printre suspine. Aseară stăteam de vorbă cu el despre ceva, nici nu mai țin minte ce, și la un moment dat am făcut o greșeală pe românește, cum fac eu de obicei. Și – ce crezi ? – s-a luat de mine, dar urât de tot. Mai urât ca niciodată. Mi-a zis: „Mamă, trăiești de douăzeci de ani în București, ți-ai luat și soț român, vorbim acasă numai românește. Cât îți mai trebuie ca să începi odată să vorbești și tu ca oamenii? E mai mare rușinea cum vorbești după atâta timp.”
Reproșul băiatului se vede că o rănise rău pe Gyöngyi. A încercat să discute problema cu soțul ei, dar acesta avea ceva de lucru și nu dădea semne că dorea să deschidă acest subiect interminabil. I-a spus ceva în genul că nu trebuia să dea atenție prostiilor copilului și s-a-ntors la treburile lui. Dar pe ea problema o măcina. A stat trează o bună parte din noapte și a reflectat, și-a examinat critic toată viața, s-a gândit dacă nu era vreo proastă sau vreo incapabilă, fiindcă nu reușea să se adapteze la mediul în care trăia nici după douăzeci de ani, încât să ajungă să-i fie rușine copilului cu ea și cu felul cum vorbește, a plâns din abundență și și-a formulat răspunsuri dure pe care să i le dea copilului a doua zi. Într-un târziu, a adormit, dar nu i-a tihnit somnul.
La micul dejun, copilul ei era indiferent, probabil că și uitase ce-i spusese cu o seară înainte și cum o făcuse să sufere ca un câine. I-a pregătit mâncarea la fel ca în fiecare zi și, când l-a văzut că mănâncă în tăcere, insensibil la suferința ce i-o provocase, i-a spus abia reținându-și plânsul:
– Când m-a cunoscut taică-tău acum douăzeci de ani, vorbeam mult mai prost românește ca acum, fiindcă trăisem numai printre unguri. Dar el de-aia s-a îndrăgostit de mine, chiar și pentru aceea că vorbeam așa cum vorbeam eu. Un om poate fi iubit și pentru defectele lui. Numai unul ca tine nu înțelege așa ceva. Tâmpitule!
M-am întâlnit cu Gyöngyi pe stradă acum câțiva ani, în cartierul ei. Mergea singură la piață. Trecuse de șaptezeci și era la pensie. Nu ne mai văzusem de multă vreme. Ea mergea tot drept și mândru, ca în tinerețea ei, deși mișcările îi erau ceva mai lente, dar avea același zâmbet simpatic pe figură, chiar dacă acesta se întindea acum pe riduri. Am stat de vorbă despre fosta noastră instituție, despre foști colegi, am aflat de la ea cine a mai murit, am întrebat-o despre doctor, soțul ei și despre copil. Copilul era mare acum, lucra în mediul privat, avea la rândul lui un fiu, pe care Gyöngyi îl iubea la fel de tare, duceau o viață obișnuită. Am mai vorbit despre una-alta, dar se vedea că ea avea un subiect pe care voia să-l aducă în discuție.
– Tu-ți mai aduci aminte de fiul meu, m-a întrebat ea la un moment dat, ce naționalist era când era mic? Acum imaginează-ți că vrea să ia cetățenie maghiară Ei, ce părere ai?
– Dar soția lui e unguroaică? am întrebat.
– Nu, e româncă. Dar fiul meu și-a adus aminte că maică-sa e boanghină și deci poate cere cetățenie de la unguri.
– E, hai, că n-a zis niciodată așa, am zâmbit eu. Exagerezi și tu acum, când îți aduci aminte cât ai pătimit că nu voia să-nvețe ungurește.
– Eu cred că e bine să ai cetățenie de la două țări, a spus Gyöngyi insinuantă.
– Dar ungurii nu cer examen de limbă pentru acordarea cetățeniei? am întrebat eu.
– Ba cer. Bineînțeles că cer, a răspuns ea. De-aia acum iau amândoi lecții de limba maghiară. La fel și nepotul meu.
– Și lecțiile astea le iau cu tine? am întrebat, de data asta eu insinuant.
– Nooo, a răspuns Gyöngyi cu un zâmbet larg. Atunci când era copil și putea să-nvețe de la mine, refuza categoric să vorbească. Acum, când e matur și când e mai greu, învață cu profesor. Păi, să plătească dacă a fost tâmpit când era mic.