Gabriel GafițaMalaysia nu este foarte renumită pentru calitatea melomanilor săi. Populația musulmană (malay-ii) nu merge niciodată la concerte, dar de fapt nici concerte nu se prea organizează din lipsă de public interesat. Singura orchestră profesionistă pe care am văzut-o la Kuala Lumpur, în timpul sejurului meu diplomatic în Malaysia, a fost Orchestra Filarmonică Petronas, cea pentru care se construise o minunată sală de concerte, la parterul complexului comercial format de turnurile gemene Petronas. Sala era destul de mare și avea o acustică perfectă, dar nu reușea niciodată să adune mai mult de jumătate din capacitatea ei sub formă de spectatori. Aceștia erau mai mult europeni și americani, iar dintre autohtoni mai mult chinezi. Indienii erau prea săraci pentru a da banii pe bilete, iar malay-ii nu apreciau concertele.
Orchestra Filarmonică Petronas era compusă din 105 instrumentiști. Era o orchestră mare, așa cum i se cuvenea unei orchestre naționale, creată după toate regulile domeniului. Printre aceștia, erau și patru români (două viori, violă și violoncel). Erau tineri, simpatici, dezinhibați și veneau cu plăcere să ne vadă la ambasadă. De la ei am aflat că 100 din cei 105 instrumentiști erau străini, de toate naționalitățile, dar mai ales europeni. Tot continentul era reprezentat. Mai erau în orchestră și canadieni, americani și australieni. Rezulta că cei cinci instrumentiști autohtoni erau toți chinezi și toți cu studii muzicale făcute în străinătate.
Chiar și conducerea Orchestrei Filarmonice Petronas, deși era, firește, malaeziană, era compusă numai din chinezi. Directoarea instituției era o muziciană chinezoaică, ea însăși fostă interpretă într-o orchestră, dar care acum, aproape de senectute, se dedicase exclusiv administrării Orchestrei Filarmonice. Ca să atragă publicul extrem de reticent din capitala Kuala Lumpur, directoarea încerca să selecteze un repertoriu clasic binecunoscut, cu piesele cele mai celebre ale genului: Mozart, Vivaldi (Anotimpurile), Beethoven, Schubert, Haendel, Ravel (Bolero), Gershwin (Rhapsody in Blue). Dar, din când în când, ca primă piesă dintr-un concert, directoarea încerca să promoveze timid și câte o piesă din secolele XIX-XX, mai puțin muzicală în sensul clasic al cuvântului, ci mai mult experimentală, Gustav Mahler, Alban Berg, Arnold Schoenberg, Anton Webern, Olivier Messiaen. Ideea ei era să educe publicul malaezian să aprecieze și muzica modernă, a perioadei mai apropiate cronologic de prezent.
Rezultatul a fost jalnic. Publicul malaezian, care oricum venea la concert pentru că se închideau magazinele de la mall-ul Turnurilor Gemene, era impermeabil la acest gen de muzică. Tot efortul pedagogic al directoarei, faptul că alegea numai câte o piesă mai modernă și chiar și aceea foarte scurtă, se dovedeau obstacole de netrecut pentru spectatori.
Odată, aflându-mă în sală și ascultând o piesă mai mult sau mai puțin experimentală interpretată de orchestră, s-a auzit un sunet de telefon mobil. Mereu în tot timpul concertului era un număr de spectatori care nu stăteau decât cu telefoanele aprinse și butonau de zor. La piesa respectivă însă, numărul de telefoane aprinse era neobișnuit de mare. Degeaba se anunțase înainte de concert în cele trei limbi naționale ale Malaysiei – bahasa melayu, chineză și hindi – precum și în engleză că telefoanele mobile trebuiau să fie închise, publicul trecea telefoanele pe modul mute și se ocupa în continuare numai de ele. Dar de data aceasta cineva se vede că uitase să dea telefonul pe modul mute. Oricum, majoritatea spectatorilor nu era interesată de ceea ce se cântă și nici nu aprecia acel gen de muzică.
Și atunci s-a întâmplat ceea ce probabil că orchestra avea consemn să facă: dirijorul s-a oprit, iar instrumentiștii au întrerupt interpretarea ca să dea timp paznicilor sălii să-l evacueze pe nesimțit. O clipă s-a lăsat liniștea în public. Apoi sunetul telefonului s-a auzit din nou. Probabil deținătorul lui spera că apelantul va renunța să sune și atunci nu se va ști la cine a sunat. Dar telefonul a mai sunat o dată. Și atunci, în liniștea aceea, s-a auzit o voce de șmecheraș spunând:
– Finally something musical.
Și lumea a izbucnit în râs.
La București circula pe atunci un banc cu mitocani. Întreabă unul:
– Tu știi cine e Mozart, fra-te?
– Cum să nu știu, fra-te? răspunde celălalt. E ăla de compune melodii pentru telefoanele noastre, fra-te.
