Gabriel GafițaCe vremuri romantice erau acelea când, prin anii ’70, anumite forme de comerț liber erau îngăduite pentru cetățenii din estul Europei. Nu scria nicăieri că aveai voie să faci comerț la marginea străzii ori pe fereastra trenului, dar nu te împiedica nimeni să încerci și, dacă aveai și puțin noroc, realizai un minim capital cu care îți puteai cumpăra obiecte necesare din țările vecine.
Era bine știut faptul că, la o ieșire în aceste țări, fiecare călător român primea un formular de schimb valutar în valoare de 250 de lei. Însemna că puteai ieși din țară cu 250 de lei asupra ta în numerar, pe care îi converteai la orice casă de schimb din țara vizitată. Aceasta însemna aproximativ 25 de ruble, cu care însă nu puteai cumpăra mai nimic util. Deci urma partea a doua a voiajului, și anume achiziționarea din România de obiecte căutate în fosta URSS, dacă mergeai în această țară. Și aici intrau tot felul de obiecte: pungi de plastic cu imagini imprimate sau inscripții de genul Kent, Philip Morris, Marlboro, pe care le vindeau țiganii în Obor. Se știa că o pungă de plastic se vindea mai departe cu 1 rublă. Deci, la 200-300 de pungi obțineai 200-300 de ruble absolut lejer. Dar mai erau și adidașii făcuți în China, sau în România, blue jeans-ii aduși din Polonia sau tot din China, diversele produse chimice cum ar fi spray-ul de țânțari sau altele câte și mai câte. Românul întreprinzător lua trenul de noapte pe ruta Chișinău-Kiev-Moscova și încerca să-și recupereze investiția pe drum. Deja la Chișinău trenul era asaltat de moldoveni, care cel puțin reușeau să se tocmească pe românește, sau pe moldovenește, depinde cum voiai să spui. După ce trenul trecea Nistrul, negocierea se făcea numai în limba rusă. Dar și aici oamenii se adaptaseră: cumpărătorii alergau de la o fereastră la alta a trenului și întrebau de „fugi-pantof” (adidași) sau „fâs-fâs-bâz-bâz-kaput” (spray de țânțari). În fine, cu câteva mii de ruble în buzunar, adunate între Chișinău și Moscova, românii întreprinzători ajungeau în marea capitală, unde schimbau și cei 250 de lei de persoană primiți oficial, apoi se îndreptau hotărât spre cele două magazine unde se găseau obiectele dorite de toată suflarea românească în acele vremuri: yantar’ (chihlimbar) și pâlesos (aspirator). Aceste două cuvinte le știau absolut toți românii care ajungeau la Moscova.
La magazinul de chihlimbar limba română era limbă oficială. Magazinul era oricum unul de turiști, pentru că localnicii ruși fie nu vedeau utilitatea imediată a chihlimbarului, fie li se părea prea scump. Însă româncelor le plăcea acolo. Cereau diferite feluri de bijuterii, le studiau îndelung, le puneau la gât și se uitau în oglindă cum le stă, se sfătuiau cu soțul, își mai dădeau cu părerea și alți turiști români, fapt este că până la urmă cumpărau, dar nu o piesă-două, ci o pungă întreagă de chihlimbar. Am fost și noi în 1978 la acel magazin celebru să urmărim fenomenul desantului românesc în capitala URSS. Țin minte o româncă dintr-un grup, care tocmai terminase de tranzacționat o pungă de chihlimbar și care s-a adresat grupului ei tare, pe un ton pozitiv și plin de energie:
-Nó, și-acum să merem la aspirato’re.
Aspiratoarele se cumpărau de obicei de la un fel de mall imens aflat aproape de Piața Roșie, intitulat GUM (Magazinul Universal de Stat). Și aici, la raionul aspiratoare, limba română era lingua franca. De câte ori vedeai câte un cetățean cocoșat sub o cutie de aspirator, sau câte un cuplu ducând împreună o cutie cu niște urechi făcute din sfoară aspră până afară în stradă, puteai fi sigur că erau români și că-și duceau trofeul la hotel. Apoi, la aeroportul Vnukovo, pe banda de bagaje de la ghișeul de check-in pentru TAROM, cutiile de aspiratoare se duceau una după alta pentru a fi încărcate în avion. La București, spectacolul se repeta: pe banda rulantă de descărcare coborau cutiile de aspirator una după alta, zeci și zeci la fiecare zbor și asta în fiecare zi, căci pe atunci erau zboruri zilnice pe ruta Moscova-București.
A remarcat odată un turist român ce-și aștepta și el aspiratorul la o bandă de bagaje:
-Vezi, dom’ne, zecile astea de cutii de aspiratoare sunt cea mai bună dovadă a prieteniei de nezdruncinat dintre România și URSS, nu gargara lor cu care ne tot împuie capetele și unii, și ceilalți.
Adevărul este că aspiratoarele sovietice erau neobișnuit de rezistente. Tatăl meu a cumpărat în 1960 la Moscova un aspirator sovietic Ceaika (Pescărușul), și acel aspirator a funcționat fără încetare în familia noastră până în 1978, când soția mea și cu mine am cumpărat următorul aspirator, și tot sovietic, care a durat, la rândul lui, vreo douăzeci de ani.
Apropo de prietenia de nezdruncinat, mi-a povestit un rus o situație interesantă, la care nu mă gândisem niciodată. În fosta URSS, lucrurile trebuiau plănuite bine și din vreme, pentru că se realizau încet. Dacă doi tineri voiau să se căsătorească, trebuiau să se înscrie pentru o locuință de la stat. Nu puteau cumpăra o locuință așa, pe loc, iar condițiile de locuit în gazdă erau aproape insuportabile. „Nu ca la voi, în România, unde Ceaușescu construiește ca un disperat, însă, ce-i drept, voi aveți familia și apartamentul și puteți trăi în tihnă.” Următorul pas după contractarea locuinței era să-și comande mobilă și toată mobila care se vindea în URSS venea din România. Și construirea blocului și livrarea mobilei durau, însă, când reușeau să le aibă pe amândouă, tinerii se puteau căsători și începe o viață de familie. Pentru multe familii din URSS, spunea interlocutorul meu, mobila venită din România se asocia cu tinerețea, cu începutul vieții de familie, cu bucuria decorării unui cămin al tău. „La nivel oficial, relațiile dintre România și URSS nu sunt tocmai prietenești, cele două partide comuniste sunt reci unul față de celălalt, dar individual, la nivelul cetățeanului de pe stradă, există la noi multă simpatie față de România, datorită mobilei pe care voi o exportați în URSS și pe care cei mai mulți dintre noi o păstrează toată viața. Pe asta, dacă ați fi știut voi să insistați…, dar n-ați știut. Păcat.”
Comerțul în Bulgaria era ceva mai simplu. Schimbul de mărfuri nu funcționa la fel, mai ales că și acolo se găseau mai mult sau mai puțin aceleași produse ca și la noi (pungi de plastic, adidași, spray-uri). Dar era știut că, dacă doi turiști români călătoreau în Bulgaria, schimbând 2×250 lei, puteau în principiu cumpăra o râșniță de cafea sovietică, iar dacă trei călători schimbau 3×250 lei, puteau cumpăra un aspirator sovietic. Fiind cu soția mea la mare în România în primul nostru an de căsătorie, am făcut o călătorie în străinătate, o zi la Varna și ne-am cumpărat o râșniță de cafea produsă în Letonia, deci sovietică, și ne-au mai rămas bani de două înghețate bulgărești. Râșnița de cafea funcționează și azi în familia noastră, după mai bine de cincizeci de ani.
În fine, anul 1990 a dus la descătușarea comerțului cu Turcia. Mii de mici întreprinzători români au dus rulmenți în Turcia cu valizele și au adus de acolo haine, jeans, rochii de plajă. Piețele și iarmaroacele din România erau invadate de confecții produse în Turcia, care erau la mare căutare în acei zori au democrației românești, dacă nu pentru altceva măcar pentru faptul că, deși orientale, arătau altfel, ceva mai occidentale decât îmbrăcămintea medie tipică de la noi. Autobuzele pe ruta București-Istanbul și retur mergeau în ambele sensuri pline de români care, călătorind în condiții extrem de grele, revărsau o mare de rulmenți către Bosfor și se-ntorceau de acolo cu tone de haine de toate felurile. O cunoștință mi-a povestit că, în toată tinerețea lor, ea și soțul ei visaseră să facă o călătorie la Istanbul. Citiseră amândoi romane istorice și Istanbulul le trezea o fascinație romantică: mari pasiuni ascunse, taine descoperite, prințese închise într-un sac și aruncate în Bosfor, grădini cu arbori frumos mirositori, fântâni care clipoceau, intrigi, spioni, Constantin Brâncoveanu și fiii săi condamnați la moarte și executați. Nu au putut ajunge la Istanbul când erau tineri, dar, de îndată ce acest lucru a fost posibil, în vara lui 1990, au cumpărat și ei o excursie de trei zile la Istanbul și s-au dus să regăsească pe malul Bosforului nostalgia propriului vis de tinerețe. Aveau în jur de 50 de ani acum și erau singurii din autobuz care călătoreau fără valize de rulmenți la ei. S-au cazat la un hotel, au luat de la recepție o hartă a orașului și au studiat drumul până la promenada de pe partea europeană a Bosforului. Au ajuns acolo la asfințit. Culorile deja începeau să se estompeze, în aer predominau nuanțele de roz și bleu, parfumuri de tot felul veneau de la grădinile ce coborau dinspre palate până la promenada de pe malul mării, la acea oră erau oameni pe alei și toată lumea vorbea încet, fiecare părea că respectă intimitatea celuilalt. S-au așezat pe o bancă și au privit cu multă emoție marea. Pe ea au copleșit-o sentimentele, a simțit câteva lacrimi pe obraz și s-a gândit că sunt probabil lacrimi de fericire mai degrabă decât de nostalgie, soțul ei a cuprins-o pe după umeri și i-a spus la ureche ceva încet. Deodată din spate cineva i-a prins de umeri și i-a scuturat energic pe amândoi. Era un tânăr turc. I-a întrebat:
–Estem român?
Cei doi au confirmat.
–Avem rülmenț?
