Două Biblii

În anul 1978, am făcut o călătorie în URSS: o săptămână la Moscova și două în Crimeea, la Yalta, unde am stat la o casă de creație a Uniunii Scriitorilor, care, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, mi s-a spus că fusese vila lui Anton Pavlovici Cehov. Era cadoul Uniunii Scriitorilor din URSS pentru membrii de familie ai scriitorilor români decedați la cutremurul din 4 martie 1977.

La Yalta am cunoscut doi scriitori din R.S.S. Moldovenească: pe poetul Liviu Damian și pe autorul de cărți pentru copii Spiridon Vangheli. Acesta din urmă era creatorul unui personaj, Guguță, un fel de Nică al lui Ion Creangă, ce se bucura de o notorietate mondială, cărțile lui Spiridon Vangheli fiind traduse în toată lumea. Am purtat lungi discuții cu primii scriitori basarabeni întâlniți de mine vreodată, mai cu seamă atunci când ne plimbam pe dig și eram siguri că n-avea cine să ne audă. Am ascultat toată durerea lor de români care trăiau în URSS, am aflat de cazuri cutremurătoare de moldoveni care ajunseseră în închisoare doar pentru vina de a fi scris cu litere latine, sau pentru erezia de a fi vorbit despre o figură sau alta a istoriei românești comune. Liviu Damian mi-a povestit despre tatăl său învățător, arestat și deportat în Siberia în 1945, alături de notabilitățile satelor basarabene (învățători, preoți, notari) care nu plecaseră în refugiu în România, ci rămăseseră pe loc, încercând să mențină în viață cât românism se mai putea în Basarabia, în condițiile de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, sub ocupație sovietică. El povestea cum tatăl lui avea dreptul să scrie acasă o singură scrisoare pe lună, iar învățătorul o folosea pentru a-i transmite fiului său, încă mic pe atunci, câte o lecție de latină și una de română de fiecare dată, ca să nu-și uite limba maternă și originile acesteia. A primit scrisori cu lecții de latină și română timp de câțiva ani după deportarea tatălui, după care n-a mai primit nimic, drept care familia a înțeles că tatăl își găsise sfârșitul în Siberia.

Într-un moment de sinceritate, Spiridon Vangheli mi-a spus cu multă durere în glas:

– Cărțile mele cu Guguță sunt traduse în treizeci și cinci de limbi din toată lumea, numai în țara mea n-au putut să apară.

Nu era o cerință, era mai mult o dorință și un regret. Am reținut dorința lui și, la întoarcerea din URSS, am purces la treabă. Aveam ca precedente romanele scriitorului moldovean Ion Druță, care se publicaseră în România. Numai că el trăia la Moscova și nu știam exact dacă textul lor era traducerea din limba rusă, ori varianta apărută la Chișinău. Dar, îmi spuneam eu, o carte pentru copii n-ar fi trebuit să ridice probleme deosebite. Unchiul meu, Viniciu Gafița, era redactor-șef al editurii pentru copii „Ion Creangă” din București. Am convenit cu el că eu aveam să fac transliterația din „limba moldovenească” în limba română, adică să retranscriu textul lui Spiridon Vangheli scris cu litere chirilice în alfabet latin și, acolo unde regionalismele moldovenești erau mai greu de înțeles pentru un copil român, să pun direct versiunea românească. Spiridon Vangheli a fost de acord cu propunerea noastră. La sfârșit însă, a venit dificultatea cea mai mare: textul era „tradus” din limba moldovenească? Ne făceam de râs în România cu o asemenea formulă. Atunci nu menționam nimic și rezulta că Spiridon Vangheli scrisese cartea lui despre Guguță direct în românește? Îi provocam o problemă autorului în R.S.S. Moldovenească. Deci am optat pentru o cale de mijloc, care nu era nici-nici. Am scris sub titlu: „Ediție îngrijită de Gabriel Gafița”. Ceea ce era în fond adevărat. Din ce limbă în ce limbă nu mai conta prea tare.

Spiridon Vangheli a fost în al nouălea cer când prima lui carte cu Guguță a apărut în România. Visul lui de a fi publicat „în țara sa” se împlinise în 1985. Nu cred că-și pusese mari speranțe în discuția lui cu mine din 1978 la Yalta. Dar eu îmi luasem un angajament moral față de mine însumi că voi face să apară această carte în România, ca un minim gest de solidaritate cu suferințele scriitorilor moldoveni. În condițiile de atunci, orice însemna o victorie, chiar și publicarea unei cărți pentru copii. Iar unchiul meu Viniciu Gafița fusese elementul decisiv, ca editor.

Pe fondul bucuriei lui Spiridon Vangheli în momentul apariției cărții sale despre Guguță la București, l-am întrebat dacă-și dorește ceva în mod deosebit din România. La următoarea scrisoare mi-a răspuns:

„Da, mi-aș dori, dacă s-ar putea, o Biblie românească. N-am mai văzut așa ceva din copilărie.”

Să faci rost de o Biblie românească și s-o trimiți pe deasupra și la Chișinău s-a dovedit a fi cu mult mai greu decât să publici o carte cu Guguță în România. Eu aveam o Biblie foarte veche, dar era complet dezmembrată și n-o puteam trimite așa. Am căutat la editura Patriarhiei Române, dar ultima Biblie se publicase acolo cu ani în urmă și tot tirajul era epuizat. Am încercat în diferite feluri să găsesc o Biblie la cineva, eventual la o biserică, dar mi-a fost cu neputință. Biblii nu erau prea multe și cine avea una nu se despărțea de ea. Povestind o dată unui prieten maghiar din Cluj dificultatea în care mă găseam, acesta mi-a spus că, din câte știa el, în Ungaria se tipăreau Biblii românești pentru românii care trăiau acolo. Mi-a promis că se interesează și, după câtva timp, mi-a telefonat să-mi spună că se putea cumpăra o Biblie românească din Ungaria. Voiam sau nu? Bineînțeles că voiam și, câteva zile mai târziu, un amic al lui din Ungaria cumpărase Biblia. De fapt, două Biblii, ca să fie și una de rezervă.

De la Budapesta la Cluj, Bibliile au ajuns după o vreme în bagajele unei poete maghiare din Cluj, de fapt evreică. Nu avea o problemă religioasă cu Bibliile românești, dar, dacă se putea face un gest frumos față de niște oameni și dacă acest gest era asociat și cu o frondă la regim, de ce nu? Apoi, când prietenul meu maghiar a venit prima oară la București, cele două Biblii au ajuns la mine. I-am scris lui Spiridon Vangheli că am o Biblie pentru el și cum facem ca să-i ajungă la Chișinău. Mi-a transmis că venea Grigore Vieru curând la București și că să fac cumva să ne-ntâlnim ca să i-o dau. Când a venit Grigore Vieru, l-am căutat la hotel cu Biblia într-un pachet. Cum era format de buzunar și cu coperți de plastic, se putea pune ușor într-un bagaj. Dar Grigore Vieru prefera să fie prudent: deși el avea cumva „liber” la călătoriile în România, era conștient de faptul că mișcările lui la noi nu treceau neobservate. „Fie de o parte, fie de cealaltă”, mi-a spus el. „Fie de amândouă în același timp.” Dacă cineva îi căuta prin cameră la hotel și găsea Biblia nu era bine și poate i-o confiscau, sau poate nu-l mai lăsau să vină în România. A stabilit el că cel mai bine era să-i dau pachetul cu Biblia la plecarea trenului din gară.

Deci m-am dus la Gara de Nord în seara când Grigore Vieru se pregătea să plece înapoi spre Chișinău și chiar mă gândeam că poate era mai bine așa: la gară era destul de întuneric pe peron, eventual puteam urca eu însumi în vagon, șansa de a sesiza înmânarea unui mic pachet de către mine lui Vieru era aproape nulă. Dar la Gara de Nord – surpriză! Cred că o jumătate a Asociației Scriitorilor din București era pe peron la trenul de Chișinău ca să-i conducă pe Grigore Vieru și pe soția sa. Mai expuși decât acolo nu puteam fi nicăieri. M-am intercalat și eu printre însoțitorii lui Vieru și mi-am spus că, dacă avem noroc, îi dau pachetul, dacă nu – nu, și căutăm altă soluție. Dar Grigore Vieru m-a văzut, mi-a făcut un semn discret din cap și și-a continuat discuțiile cu ceilalți. La sfârșit de tot, când megafonul din gară anunța plecarea trenului, a venit țintit spre mine, m-a privit intens în ochi și m-a întrebat încet:

– Ai lucrul așela? Mai vrai s’mi-l dai?

Am scos pachetul din buzunarul paltonului și am vrut să i-l întind. Dar el m-a oprit. Și-a scos căciula de blană din cap și undeva, sub nivelul pieptului, a întors-o cu fața în sus.

-Mai bini l-ai puni mata în cușmă, mi-a spus privindu-mă întruna în ochi.

-De fapt sunt două Biblii românești, i-am spus încet. Una e pentru Spiridon și una pentru dumneavoastră.

– Două Biblii, a rostit Grigore Vieru mirat și dând din cap a luare aminte. Ai făcut mata aiasta pentru noi? Adicî ș’ pentru mini? Vin’ s’ti cuprind.

Și m-a cuprins într-o îmbrățișare amplă, ce putea trece și drept o expresie a despărțirii.

Am pus pachetul cu cele două Biblii în cușma lui Grigore Vieru, iar acesta a pus-o în cap și a îndesat-o bine. S-a urcat apoi în tren și ne-a făcut la toți cei de pe peron cu mâna. Trenul s-a pus în mișcare. „De-acum, Dumnezeu cu mila”, mi-am spus și am plecat acasă.

Curând am primit o scrisoare de la Spiridon Vangheli, care trăia a doua mare bucurie ce-i venea dinspre „țara sa”. Îmi scria că plânsese de emoție primind Biblia românească. Grigore Vieru era și el la fel de bucuros că avea o Biblie. „Închipuiește-ți că a mers toată noaptea cu cușma-n cap”, mi-a scris Spiridon Vangheli în glumă. „N-a scos-o nici când s-a culcat.”

Oameni de mai multe naționalități au conspirat discret pentru bucuria altor oameni apăsați de vremuri și orânduire mult mai mult ca ei. Bibliile intrate în Moldova Sovietică în capul și sub cușma lui Grigore Vieru au ajuns la destinația lor, unde au fost prețuite așa cum ne-ar plăcea tuturor să fie primite dovezile noastre de iubire, solidaritate și devotament.