Dispariție și reapariție

Pe vremea mandatului meu de ambasador în Malaezia, adică la începutul anilor 2000, una dintre problemele care au tensionat relațiile unei părți a corpului diplomatic cu Ministerul de Externe malaezian a fost neacceptarea de către țara-gazdă a statutului public al partenerilor de același sex ai diplomaților de orientare LGBT. În Malaezia, relațiile homosexuale erau categorisite drept „sodomie”, o acuzație gravă adusă adeseori inclusiv acelor opozanți politici care deveneau prea incomozi. Pentru sodomie se putea intra la închisoare, după cum o dovedește soarta șefului opoziției malaeziene de atunci, Anwar Ibrahim, care a fost condamnat la nouă ani de închisoare pentru acest păcat suprem, apoi eliberat după câțiva ani și rearestat, pentru a fi definitiv exonerat de acuzație în anul 2018. Astăzi, Anwar Ibrahim este prim-ministru al Malaeziei (din 2022), în ciuda acuzațiilor opoziției actuale, adică ale partidului de guvernământ din urmă cu douăzeci de ani, că, prin persoana sa, Malaezia avea cel dintâi prim-ministru homosexual din toată istoria ei și din lumea musulmană. De ce era considerat așa? Fiindcă fusese condamnat pentru sodomie pe vremea când conducea opoziția din Malaezia. Dar condamnarea lui ca opozant fusese reală sau politică? Aici lucrurile se complicau și pasiunile puternice acopereau adevărul faptelor.

Dar cert este că în 2004-2005 existau tensiuni între Ministerul de Externe malaezian și ambasadorii LGBT. Tocmai fusese numit ambasador în Malaezia reprezentantul unei mari puteri economice din emisfera sudică. Acesta aparținea în mod declarat comunității LGBT și venise la Kuala Lumpur împreună cu partenerul său. Mai erau cazuri de ambasadori sau diplomați din comunitatea LGBT, însă venirea acestui ambasador anume a catalizat conștiința și dorința de impunere a schimbării și în rândurile acestei părți a corpului diplomatic din Malaezia. Concret, ambasadorul voia recunoașterea oficială a parteneriatului său cu o persoană de același sex și obținerea de către partener a unui statut public, adică înscrierea sa în cartea diplomatică drept „acompaniant” și beneficiul obținerii privilegiilor și imunităților diplomatice, la fel ca orice soție a unui diplomat străin recunoscut de statul malaezian. Or, Ministerul local de Externe motiva că ceea ce se petrecea în intimitatea locuinței ambasadorului nu era treaba autorităților malaeziene, dar că partenerul de același sex nu putea fi notificat la Minister decât ca membru al personalului domestic al ambasadorului (member of the household). Cu alte cuvinte, partenerul putea fi acceptat ca majordom, bucătar, șofer personal sau bonă, dar aceste calități nu aveau statutul de a fi înscrise în cartea diplomatică. Ceea ce însemna că ambasadorul, când era invitat la evenimente publice, la recepții, dineuri, primiri la minister sau la Palatul Regal, firește nu putea fi însoțit de majordomul, bucătarul, șoferul sau de bona copiilor săi.

La inițiativa ambasadorului amintit, au avut loc mai multe runde de discuții în contradictoriu la Ministerul de Externe malaezian, corpul diplomatic LGBT s-a mobilizat în sprijinul lui, malaezienii n-au vrut să cedeze, diplomații străini au început confruntarea cu autoritățile locale, încurajați de conștiința lor că luptă pentru o cauză dreaptă, sub conducerea unui lider cu legitimitate.

Până într-o zi… când ambasadorul marii puteri meridionale pur și simplu a dispărut. Se vorbea că ar fi fost răpit pe stradă, într-un moment când nu era însoțit de nimeni. Nu exista niciun martor, nicio filmare pe camerele de supraveghere. Timp de o zi, două, trei, nicio organizație infracțională n-a recunoscut răpirea, n-a cerut vreo răscumpărare sau altceva în schimbul eliberării lui, n-a trimis vreo înregistrare și n-a oferit vreun indiciu despre ambasador, dacă mai era sau nu în viață. Incidentul era de mare gravitate, căci diplomații străini acreditați într-un stat anume se bucură de imunitate diplomatică, iar această imunitate le este garantată prin Convenția de la Viena (1961), la care toate țările sunt parte și prin care se obligă să ofere și să garanteze securitatea și integritatea diplomaților străini pe teritoriul lor.

Deși, având în vedere gravitatea incidentului diplomatic, poliția malaeziană se ocupa intens de investigarea condițiilor în care dispăruse ambasadorul, după câteva săptămâni de investigații existau la fel de puține indicii ca în prima zi. Pur și simplu, acesta dispăruse fără urmă și nimeni nu știa de unde să-nceapă măcar să-l caute.

Dar, într-o zi… așa cum dispăruse, ambasadorul a reapărut. Pe o cale foarte complicată a fost dus legat la ochi cu o mașină pe autostrada care mergea la aeroport și debarcat pe marginea drumului, doar în lenjerie de corp, fără un ban la el și fără vreun act de identitate. Cum-necum, ambasadorul a făcut autostop și a ajuns în Kuala Lumpur, unde s-a prezentat, spre surprinderea tuturor, la poarta ambasadei. A fost chestionat de poliția malaeziană, de Ministerul de Externe, de Ministerul de Externe al țării sale, dar n-a putut oferi nici uneia dintre aceste instituții vreun minim indiciu despre locul unde fusese ținut în captivitate sau despre identitatea răpitorilor săi. Dispariția sa, ca și reapariția aveau ceva extrem de straniu și nefiresc, iar discreția ambasadorului nu ajuta nici ea la elucidarea cazului. Și atunci Ministerul său de Externe a făcut singurul lucru normal în condițiile date: l-a retras de la post, deși nu stătuse nici măcar un an la Kuala Lumpur, din care majoritatea timpului fusese consumat în dispute cu Ministerul de Externe malaezian pe marginea recunoașterii oficiale a statutului public al partenerului său de același sex. Motivația oficială a fost, desigur, că trauma produsă de răpirea sa misterioasă, precum și riscul ca o asemenea răpire să se repete impunea ca misiunea ambasadorului în Malaezia să se încheie neîntârziat, iar el să revină în capitala sa. Ceea ce s-a și întâmplat.

Mai interesantă a fost urmarea acestui incident. Succesorul nefericitului ambasador a fost un diplomat care a venit la post cu soție și copii. Deși acesta n-a discutat cu nimeni despre întâmplarea căreia îi căzuse victimă predecesorul său, niciodată și în nicio situație nu ieșea neînsoțit de jumătatea sa, ori, când împrejurarea permitea, chiar și de copii. Discutam între noi că biata femeie trebuia să iasă cu soțul ei chiar și atunci când poate n-avea neapărat o pornire să o facă, însă prezența ei îi conferea lui legitimitate și protecție. Din lipsă de elemente noi, și subiectul ambasadorului răpit a ajuns curând istorie și o simplă pată de culoare pe fondul activității diplomatice de la Kuala Lumpur, care altfel nu se distingea prin nimic spectaculos. Nimeni n-a mai fost atacat, răpit sau expus vreunui risc. Iar subiectul activismului LGBT în rândurile corpului diplomatic și-a pierdut și el curând din importanță, în absența unui ferment mobilizator.