Gabriel GafițaÎn general, copilul român urlă.
Când e foarte mic, urlă pentru că nu știe să vorbească și orice mică dorință sau nemulțumire, durere, incomoditate se transformă în urlet. În această fază intervine talentul mamei ca să intuiască ce-i lipsește copilului pentru ca acesta să nu mai urle. Sau îl lasă liniștită să urle mai departe, după înțelepciunea populară care spune că un copil trebuie să plângă, mamă, ca să i se dezvolte plămânii. Când mai crește și poate să vorbească, de obicei copilul român strigă pentru a atrage atenția mamei, care nu-i dă nicio atenție. De exemplu, copilul se joacă în nisip. Mama stă la o oarecare distanță vorbind cu vecina de cearșaf sau de șezlong. La un moment dat, copilul își dă seama că poate face o tumbă drept care strigă:
-Mama, uite ce pot să fac!
Dar mama nu-l aude, cufundată cum e în conversația cu cealaltă femeie. Atunci copilul strigă și mai tare:
-MAMA, UITE CE POT SĂ FAC!
Dar mama nu-l vede și nu-l aude nici acum.
–MAMA, UITE CE POT SĂ FAC! MAMA, UITE CE POT SĂ FAC!
În continuare, mama este indiferentă, deși probabil că ar ajunge o singură clipă de atenție către copil pentru a-i oferi acestuia satisfacția că performanța lui nu trece neobservată. Ce-i drept, nici copilul nu vine mai aproape, ca să-și facă tumba chiar în fața ei, ci stă aproape de leagăne, unde poate fi lovit de alt copil, care se dă în leagăn, și el nesupravegheat de nimeni. Și va urla pentru a atrage atenția până ce mama îl va observa într-un târziu, cu aceeași perseverență cu care câinele te latră până ce ieși din spațiul său vital. Pe tată, urletul copilului nu-l deranjează decât în măsura în care nu aude ce i se spune la telefon. Atunci i se adresează mamei:
– Dragă, vezi și tu de ce strigă copilul ăla, că nu mă-nțeleg aici.
– E, uite, strigă, asta e. Du-te și tu și vezi ce vrea, că eu nu mai știu ce să-i mai fac.
– Și eu atunci ce vrei să-i fac?
– Nu știu. Ești taică-său, descurcă-te.
Și revine la conversația cu vecina de cearșaf sau de șezlong.
Tatăl se ridică anevoie și se duce să vadă ce vrea copilul. Când ajunge lângă acesta, și-aduce aminte de ceva și-i strigă soției de departe:
– Dragă, spune-mi și mie cât e ceasul.
Soția nu-l aude nici pe soț, așa cum nu-l auzea nici pe copil.
– DRAGĂ, SPUNE-MI CÂT E CEASUL, strigă soțul, care, deși a ajuns lângă copil, nu-i dă atenție acestuia nici o clipă.
– Cred că soțul vrea să vă spună ceva, o întrerupe colega de dialog din conversația ei vie despre menstruație.
Soția mai vrea să adauge doar că, în Thailanda, aveau niște pastile speciale, pe care ți le dădeau de la recepție și care îți rezolvau problema, dacă-ți venea la mare, dar aici, în Tunisia, n-aveau.
– Lasă-l, îi spune ea vecinei de șezlong, că mă bate la cap cât e ziua de lungă. Și, cum vă spuneam, am întrebat și aici la recepție, dar ei n-auziseră de așa ceva. Sunt foarte înapoiați.
– Ei, sunt musulmani, o consolează cealaltă femeie.
– Și ce, thailandezii nu-s? întreabă soția pe un ton răstit, ca in fața unei evidențe incontestabile.
– Nu cred că sunt, răspunde doamna cu precauție. După mine, cred că sunt la fel ca chinezii, ca indienii.
– Mă rog, îi concede soția, eu nu m-am uitat la bisericile lor că oricum nu mă interesau. M-am dus acolo pentru mare, nu pentru religie sau cultură.
Apoi se întoarce către soț și către copil.
– Ce vrei, dragă? strigă ea răstit la soț.
– Vezi că în sacoșa mea e ceasul, îi răspunde acesta pe jumătate acoperit de vânt. Spune-mi și mie cât e, adaugă el tare arătându-i încheietura mâinii.
Soția caută în sacoșa lui tot bombănind cu voce tare: „Trebuia să te uiți înainte de a pleca, dacă mori să știi cât s-a făcut ceasul între timp.” Nu-l găsește. Strigă înapoi spre soț nervoasă:
– Nu e. Ți l-ai lăsat acasă și acum vrei ceas.
– Ba e, dragă, strigă soțul. Vezi în buzunarul cu fermoar.
– În ce? strigă soția.
– În buzunarul cu fermoar. Ăla din dreapta. Nu-s zece buzunare în sacoșă, comentează soțul invocând o logică elementară.
– Ce nu-s? strigă soția, care nu aude combinația de s și z.
– Vezi în buzunarul cu fermoar.
Soția caută, dar nu găsește buzunarul cu fermoar.
– Nu e niciun buzunar cu fermoar. Vino și ți-l caută singur, strigă ea înapoi, aruncând sacoșa pe șezlongul soțului. Dacă s-ar putea totul să fac numai eu, i se plânge ea vecinei.
Într-un târziu soțul se întoarce, bombănind-o pe soție.
– Așa ești tu. Când nu vrei să faci ceva, apoi nu vrei și gata. Uite buzunarul cu fermoar. Uite și ceasul. E douăsprezece și un sfert. Ar trebui să mergem în cameră, să ne spălăm și pe urmă să mergem la masă.
– Eu n-am chef să merg în cameră, spune soția tare și cu arțag în glas. De ce nu putem merge direct la masă?
– Bine, mergem direct la masă, spune soțul resemnat și se așază pe șezlong.
Mai târziu, după ce am stat o bună bucată de vreme în apa caldă a Mediteranei și am profitat de absența valurilor ca să înot, am ieșit la mal exact în locul unde copilul familiei se juca cu niște mingiuțe maron. Era balegă de la cămilele ce se plimbau în sus și-n jos pe mal, conduse de niște bărbați foarte abătuți, care nu prea aveau clienți. Alături de copil stătea mama, acum cu telefonul la ureche și-l privea absentă. N-am putut să nu-i atrag atenția că fiul ei lua în mână balega de cămilă și azvârlea cu ea, apoi ducea mâna la gură și la ochi.
– Ce-i? a întrebat ea enervată coborând telefonul de la ureche pentru că-i întrerupsesem conversația.
– Doamnă, copilul pune mâna pe balega de cămilă și pe urmă duce mâna la…
Dar n-am apucat să termin. Mama a pus telefonul la elasticul bikini-ului, l-a luat pe copil de mână, l-a scuturat energic și, în loc să-l spele în apa mării, l-a plesnit peste mână de două ori. Copilul atât a așteptat: a început să urle ca din gură de șarpe. S-a apropiat și tatăl.
– Ce s-a-ntâmplat? m-a întrebat el ultimativ, neînțelegând natura conflictului izbucnit, dar suspectând că eu îl făcusem pe copil să urle.
– Nu e vorba…, am bălmăjit eu nevrând să mă implic în momentul educativ al familiei, dar copilul se juca cu balegă de cămilă.
Tatăl s-a uitat fioros la mine, de parcă eu i-aș fi dat-o să se joace. Soția mea m-a luat discret de mână și m-a îndepărtat de locul cu scandalul.
– De ce ți-a trebuit să-i atragi atenția femeii ăleia? Crezi că o să te aprecieze mai mult acum?
În spatele nostru auzeam replici scurte schimbate cu voce tare între cei doi soți:
– Ce faci aici dacă nu ești atentă la copil?
– Fac tot ce pot. Și nu pot să stau cu ochii pe el 24 din 24.
– Nu, că tu vorbești la telefon 24 din 24.
– Știi ce? Te poftesc să nu-mi spui tu mie ce să fac.
Ne-am așezat pe șezlongurile noastre, nu departe de familia cea gălăgioasă și eu am început să-mi dezvolt teoria la care meditam de când sosisem în Tunisia.
Era plin de români în localitatea respectivă și toți vorbeau exagerat de tare și foloseau tot timpul cuvântul „fac”. Pe noi ne deranjau cu amândouă. Vorbitul tare era o formă de a obține un fel de aprobare generală a celor ce-i auzeau și-i înțelegeau că ceea ce spuneau ei era corect și că aveau dreptate. Soția cerea aprobarea audienței față de soțul cel absurd, soțul cerea aprobarea audienței față de soția cea abuzivă, amândoi cereau aprobarea celor din jur că modul cum își creșteau copilul era întotdeauna cel corect.
În fine, însă utilizarea lui „fac” îmi provoca o profundă melancolie. Românii, care știu toți mai mult sau mai puțin limba engleza, nu se poate să nu fie conștienți, îmi spuneam eu în sinea mea, de omonimia sonoră dintre „fac” și „fuck”. Și totuși, în fața unui public de străini, românii nu „fac” efortul de a evita să pronunțe, când vorbesc între ei limba română, cuvântul „fac”. Eu fac, ce să fac, fac ce pot, fac pe dracu’, aia fac, fac frumos, fac pe mine, fac ce fac, fac o tablă cu băieții, fac un blat, fac un ciubuc, fac o plimbare. Toate aceste variante ce pornesc de la verbul „a face” le vin românilor la gură mai ușor în prezența unor străini decât le vin în alte situații. Când suntem doar între români, rareori auzi cuvântul „fac”. Dar între străini este o adevărată frenezie, pornind probabil de la faptul că alții nu înțeleg limba română. Spune „fac” soțul, spune „fac” soția, spune „fac” bunica, până și copilul spune „fac”, indiferent de vârsta lui. Decepția de pe fața străinilor e evidentă și totală. Și nu poți să te apuci tu, român, care ești conștient de fenomen, să le explici tuturor jenat că, în limba română, „fac” înseamnă „I do”. Deci pe familia cea zgomotoasă de alături (Urlătorul, Urlătoarea și Urlățelul) i-am poreclit între noi ”The Fuckers” (familia Fac).
Nici la masa de prânz nu am scăpat de ei la restaurant. Era bufet suedez pentru că luasem pachetul all inclusive. Eu mă dusesem la standul cu deserturi și încercam să-mi aleg ceva, când deodată îl văd pe Fac cel mic singur și punând mâna pe toate fructele dintr-un coș cu piersici. Le lua, le freca bine între palmele sale micuțe și le punea la loc, trecând la următoarea. I-am spus cât am putut eu mai duios:
– Puișor, nu-i bine să pui mâna pe toate piersicile. Dacă vrei, ia-ți una și mănânc-o, dar nu pune mâna pe toate.
Mă gândeam mai ales la mânuțele acelea cu care luase balega de cămilă de pe plajă și la faptul că familia Fac venise la masa de prânz direct de pe plajă, cu siguranță fără a se spăla pe mâini nici măcar în mare. Copilul m-a privit o clipă serios, poate i s-a făcut chiar puțin teamă văzându-se apostrofat de un matur, a lăsat piersica înapoi pe platoul cu celelalte piersici și s-a întors să pornească spre masa lui. Când deodată, ca din senin, a apărut mama copilului, urlând ca o nebună:
– Ce s-a-ntâmplat, Ionel? Ce vrea domnul ăsta de la tine?
Copilul s-a lipit instinctiv de ea, îmbrățișându-i un picior și băgându-și capul în fusta ei de plajă.
– I-am atras atenția foarte calm să nu pună mâna pe toate piersicile și pe urmă să le lase pe platou, am spus. Să-și ia una dacă dorește. Fiindcă pe urmă vin alți oameni, care poate vor și ei un fruct, după ce copilul dumneavoastră a pus mâna pe toate piersicile.
Dar se vede că am spus prea mult. Acel „dumneavoastră” – copilul dumneavoastră – a fost luat de mamă ca un atac personal la ea. S-a aruncat la mine ca o posedată.
– Nici aici n-ai loc de copilul meu? a urlat ea furibundă. Și pe plajă ai avut ceva de-mpărțit cu el.
Simțindu-se protejat de mamă, copilul s-a aruncat pe jos și a început să se zvârcolească de parcă ar fi fost cuprins de epilepsie. Urla din tot sufletul și el, se contorsiona și se zbătea ca torturat de cineva.
– Așa! a urlat în continuare mama. Îți place ce ai rezolvat? Să fii matur și să chinui un biet copil, care voia să-și ia o piersică… Bravo! Felicitări! Bărbatule care ești!
Între timp a venit și tatăl, care a început să strige dintre mese.
– Bă, iar te legi de copilul meu? Dobitocule! Nenorocitule! Să-mi aduci copilul în starea asta! Bă, nu știu ce mă ține să nu-ți rup gâtul!
Între timp se făcuse un cerc de oameni în jurul nostru, probabil mai mult români, care încercau să-nțeleagă ce anume se-ntâmplase.
– Da’ ce, a dat cu piciorul în copil? se întreba o doamnă care nu văzuse scena, dar voia să participe la ea. Se poate așa ceva? Să dai cu piciorul într-un copil ca într-un câine?
Copilul între timp simțise că zvârcolitul pe jos era un gest câștigător și nu știa cum să supraliciteze mai tare episodul.
Nu aveam de gând să mă iau la harță cu familia Fac, motiv pentru care le-am spus părinților arătând spre platoul cu piersici de pe bufet:
– Atunci luați dumneavoastră toate aceste piersici și mâncați-le, dacă tot a pus mâna pe ele copilul dumneavoastră, după ce s-a jucat pe plajă cu balegă de cămilă.
Și m-am întors cu spatele spre ei, îndreptându-mă spre masa mea. Soția mă aștepta complet rușinată. Nu mai aveam chef de nimic. Ne-am ridicat amândoi și am plecat curând. Atât am mai auzit în urma mea, un ultim urlet:
– Bă, golanule care ești, dacă-mi mai ieși cumva în cale, să știi că-ți…
Dar n-am mai auzit ce-mi face. De a doua zi ne-am dus în altă secțiune a plajei, unde știam că nu vom mai avea de-a face cu „the Fuckers”, tata, mama și copilul. Aici lucrurile erau mai degrabă neutre. O mamă bulgăroaică îi repeta întruna copilului ei:
–Șapkătă na glava! (Șapca pe cap)
Iar un grup de vreo zece nemți răcneau, izbucnind ca la o comandă într-un hohot de râs puternic, lovindu-se cu mâinile peste coapse. Părea că cineva conduce râsetele, rostește un ordin scurt și toți ceilalți explodează într-un râs asurzitor. Apoi, după câteva secunde, procedeul se repeta: comandă scurtă, râs scurt, dar deosebit de sonor, lovituri cu palmele peste coapse, întrerupere bruscă a râsului. Am încercat să înțeleg povestea care declanșa acel râs total. Nu știu ce anume fusese înainte, dar, de la momentul când am încercat să urmăresc discuția lor de grup, a rezultat că cineva suferea de diaree, prilej pentru hohote de râs nestăpânite. Da, dar poanta era că o dată a apucat-o diareea în piscină și n-a avut timp să iasă. Ha-ha-ha, ho-ho-ho! Și și-a dat drumul? Păi, ce să facă? Ha-ha-ha, ho-ho-ho!
În ultima noastră zi de ședere în Tunisia au trecut pe lângă noi în holul hotelului familia „the Fuckers” foarte aferați. Copilul bătea o minge fără încetare, tatăl ținea mobilul la ureche și tăcea, mama vorbea cu cineva la telefon. Atât am reușit să aud:
– Dragă, aici ar mai fi cum ar mai fi, dar sigur că nu se compară cu Maldive. E păcat că marea e mișto, dar hotelul n-are câte stele spune. Mă rog, e relativ decent, numai că sunt mult prea mulți români pe-aici și toți vorbesc întruna și foarte tare. Nu știu ce să mă mai fac. Parcă aș fi la București.
