Despre somon

Ciudată creatură și somonul!

Carnea lui este considerată o delicatesă în toată lumea și mai cu seamă sub această formă luăm noi cunoștință de existența sa. Dar, în realitate, viața somonului este un lung șir de provocări și de obstacole, de multe ori insurmontabile. El vine pe lume sub forma unui organism minuscul și extrem de vulnerabil, născut din icrele depuse într-un pârâu de munte, drept care se lasă în voia naturii, dus de curent până ajunge în ocean. Pe acest drum al devenirii, care poate cuprinde etape chiar și de 30 de kilometri pe zi, el se fortifică și se adaptează de la apa dulce la cea sărată. În apa sărată a oceanului creşte şi atinge dimensiunea cunoscută, care poate ajunge și până la 14 kilograme uneori, petrecând aici următorii câțiva ani ai vieții sale. Preferă apele mai degrabă reci ale Nordului. E pescuit mai cu seamă în Norvegia, Scoția, SUA şi Canada. În Canada, există somon de Atlantic şi somon de Pacific. Cunoscătorii recomandă somonul de Pacific. Are carnea mai roşie, precum şi o savoare mai distinctă. Vechii celți irlandezi aveau o întreagă mitologie referitoare la somon, care, în credința lor, se hrănea cu ghindă, considerată fructul înțelepciunii. Dacă mâncai somon, preluai din înțelepciunea lui. De aceea se și numea „somonul înțelepciunii”. Vechii amerindieni de pe coasta Pacificului aveau diverse metode de a prinde somonul, cu vârșa sau cu capcane de plasă ori nuiele. Tot ei au inventat și afumarea cărnii de somon la foc deschis, ceea ce-i dă savoarea specială. Acești precursori ai americanilor de azi știau exact cât să pescuiască pentru a se hrăni, dar și pentru a lăsa destui somoni în râu ca să asigure perpetuarea speciei.

Pe urmele somonului de Pacific am ajuns odată în insula Vancouver, o insulă mare, de formă prelungă, între nordul şi sudul ei fiind vreo 2 000 de kilometri distanţă. În locul unde insula se apropie cel mai mult de continentul nord-american strâmtoarea se numeşte Juan de Fuca, iar cel mai mare oraş de pe insulă, vizavi de metropola Vancouver, este mult prea liniştita Victoria, capitala provinciei canadiene British Columbia. De pe vapor se văd Munţii Stâncoşi din statul Washington, în vestul SUA, iar, dacă vremea e senină, se vede chiar mărețul vulcan St Helens, cel care a erupt devastator în 1980. Nişte prieteni ne-au dus cu maşina să vedem somonii. Au insistat că spectacolul nu poate fi ratat. Am urcat cu mașina pieptiş prin păduri de foioase până la o parcare unde mirosul de peşte mort îţi intra în nări şi în haine, vrând parcă să rămână acolo pentru tot restul vieţii. Am parcurs o alee scurtă şi deodată am ajuns pe scenă.

O scenă sângeroasă, a morţii şi a carnagiului total, cum nici în Macbeth nu se vede. (Zic „Macbeth” doar ca să rămân în zona de referinţă a somonului: câţi somoni or fi mâncat în Scoţia lor natală odiosul și „degrabă vărsătoriul de sânge” Macbeth, împins de sinistra sa soţie?) Pe ambele maluri ale unui pârâu aflat aproape de izvor stăteau perfect aliniaţi mii şi mii de somoni morţi, cu burţile albe întoarse în sus, fiecare spintecat perfect şi cu măruntaiele extrase. Fiecare cu ochii metodic scoşi, măcar să nu-şi mai vadă degradarea. Fiecare despuiat de tot ce avea mai valoros, de tot ce mai putea fi utilizabil. Un abator imens la scara naturii nemiloase. Și peste toți și toate, un miros imposibil de suportat.

Printre peştii morţi cu burta albă în sus, alte mii de siluete albe, un adevărat personal medical al râului, operau cu mişcări precise şi eficiente: pescăruşii, prima instanţă de triaj și cei dintâi beneficiari ai morţii. Se ştie că somonul trăieşte câţiva ani în ocean, fără alți dușmani în afara balenelor și a rechinilor, dar asta numai când este mic și intră în mod natural în gura acestor uriași ai mărilor alături de alți pești mărunți din ocean. Crescând și, dacă n-a fost prins între timp de ceilalți dușmani ai săi, oamenii, cu plasele lor imense, care culeg această delicatesă a mărilor în cantități industriale, la somon apare instinctul perpetuării speciei, care pentru el ia forma întoarcerii la obârşii. Oricât ar fi rătăcit până atunci prin lume, simțurile îl ajută să găsească fără greş locul unde râul său natal l-a vărsat în ocean şi porneşte împotriva curentului, urcând către izvor. El desfide natura, care l-a dus departe de obârșia sa atunci când nu i se putea opune. Împotriva oricărei logici, vrea să revină „acasă”, indiferent ce mai înseamnă acel „acasă” pentru el. Înstrăinat de mic, a păstrat în genele sale matricea unui spaţiu originar. Numai că, între timp, omul poate a transformat natura în drumul somonului către izvor: a construit un tunel, prin care a canalizat râul, a ridicat un baraj pentru a produce electricitate, a turnat beton în trepte, ca să împiedice formarea de cascade. Somonul însă nu e descurajat de acțiunea oamenilor. El urcă, şi în urcuşul lui ştie că omul nu-l mai poate tulbura, căci somonul pornit în amonte este marcat de moarte şi nu are cum mai da înapoi. Am văzut un somon agonizând într-un firicel de apă care se prelingea la vale pe un jgheab de beton construit pe sub un pod. Urcase prin apă până ce apa secase cu totul în fața lui. Am văzut pe de altă parte o „scară a peştilor” (fish ladder): o succesiune de bazine construite anume de om pentru somon și alimentate cu apă din râu la diferenţă de un metru înălţime unul de celălalt, pe o lungime incredibilă, în latura unui baraj, pentru ca somonii să poată urca râul spre izvor. Iar somonii îl urcau, având chiar şi confortul de a-şi trage sufletul după fiecare săritură de un metru înălţime.

În fine, după ce trec și de urșii sau vulturii care îi pescuiesc în locurile strâmte prin care trece râul și ajung în apă mică, epuizaţi de călătoria lor împotriva curentului, somonii se pregătesc de procreare: femela dă puternic din coadă săpând o groapă puțin adâncă în albia pârâului şi depune icrele în ea, pe care apoi masculul le fertilizează lăsându-și lapții deasupra lor. Nimic din pregătirea pentru împerechere a mamiferelor, nici un efort de selectivitate, o simplă alegere fortuită a unui partener oarecare rămas în viaţă, un act intim – procrearea – consumat o singură dată, la bătrâneţe, chiar înainte de moarte, un act pentru care luptă orbeşte amândoi partenerii şi pe care trebuie să-l consume în grabă, ca să poată muri, pândiţi îndeaproape de necrofagii lor, pescărușii delicaţi şi albi, care-i aşteaptă la sosire. Stau pe mal sau pe pietrele din râu şi nu se ating de somoni cât timp aceştia mai sunt în viaţă. Ridică piciorul chiar, pentru ca somonul să se poată târî pe sub burta lor, cu ultimele lui puteri. Spre deosebire de urşi, care-i pândesc pe somoni la vârtejuri sau când se pregătesc de săritură, printr-o regulă ciudată a naturii, pescărușii respectă somonul în viaţă. Dar, odată mort, îl „iau în exploatare” fără milă: primul lucru îi ciugulesc ochii. Probabil sunt o delicatesă pentru pescăruși, sau probabil se alterează primii. Apoi le spintecă burta cu ciocul lor şi le ciugulesc organele. Ceea ce noi oamenii aruncăm din peşte, pescărușii mănâncă în mod metodic. Ceea ce noi mâncăm, ei lasă. Dar nu la voia întâmplării, ci trag deoparte şi aliniază peştii morţi pe mal. Ca să aibă loc peștii ce vin în urma lor. Ca să producă fecundarea icrelor pe fundul apei. Ca să aibă loc puietul s-o apuce din nou la vale.

Acest ciclu al vieții și al morții de somon este un spectacol profund dramatic, marcat de implacabila cruzime a naturii. O specie este sacrificată pentru ca să poată trăi altele. Somonul luptă să rămână în viață numai pentru a putea da viață la rândul lui, ca o victorie finală înaintea morții.

Întocmai ca nişte felceri în halate albe, pescărușii dispecerează sarcinile în natură şi preiau procesul de unde-l lasă somonii epuizaţi. Am aflat că noaptea mai coboară şi alte animale din pădure să mănânce din carnea somonilor aliniați pe mal, dar ziua se ascund şi lasă locul oamenilor să viziteze. Pe alei atent trasate, pe podeţe de scânduri construite deasupra apei, pentru ca spectacolul morţii somonilor să poată fi savurat live și din diverse unghiuri, sutele de turişti afluează către izvorul răului, cu copii de mână (”Look at the fish, dear”), tatuați și cu inele în buze (”Fuck”), cu camere foto şi video, japonezi din Japonia şi chinezi din Vancouver, pensionari din Victoria şi francofoni din Teritoriile de Nord-Vest, grupul de turişti germani îmbrăcaţi şi încălțaţi corect pentru excursia la munte, niște anglofoni locali şi câţiva britanici veniţi la un seminar, printre absolvenţii Facultăţii de Silvicultură din Braşov stabiliţi, promoție de promoție, în British Columbia datorită pădurilor ei fără sfârșit, pe care nu le taie nimeni.