Despre săpunul de casă

Din câte am citit și m-am interesat, în perioada interbelică în Oltenia n-au fost prea mulți legionari. În orice caz, nu ca în Moldova sau în București. Erau și în Oltenia cuiburi de legionari, însă frecventarea lor era mai mult sporadică. Povestea bunica mea că în comuna lor, situată la vreo 20 de kilometri de Craiova, erau câțiva tineri care se îmbrăcau vara în cămăși verzi și iarna în scurte de piele neagră și care făceau marșuri pe jos până la Craiova la câte un eveniment legionar. Le lua câteva ceasuri să parcurgă cei 20 de kilometri, dar cântau cântece de-ale lor, mai stăteau de vorbă, mai râdeau. Timpul trecea. Iar la întoarcere la fel.

Când treceau prin dreptul curții bunicilor mei, striga una din cele două femei legionare la bunica, indiferent dacă era pe-afară sau în casă:

-Țață Gico (o chema Eugenia), hai și mata cu noi. Mergem la Craiova că vine camaradul Cutare să facem o adunare și ne vorbește.

Iar bunica răspundea invariabil:

-Aș veni și io, Tudorițo, numai că voi mergeți pe jos, maică, și io nu poci de șale nici pe-aci, prin curte. Dar mă bucur că vine camaradul care zisăși. Lasă, mergeți voi, că sunteți tineri. Să vă-ntoarceți teferi!

Nu s-ar fi dus bunica în niciun caz la o adunare legionară, dar n-avea nevoie de discuții cu cei câțiva apucați din comună care se declarau legionari, când ei erau oamenii zilei, mai ales în ’40, după abdicarea lui Carol al II-lea și aducerea de către Antonescu a Legiunii la guvernare. Bunicul meu avea și el o funcție la primărie, adjunct de primar, dinainte de declararea dictaturii regale, în ‘38. Era un om cu oarecare avere, cu niște pământuri și niște vii, iar bunica avea o gospodărie mare și un magazin de pantofi cu vitrină la stradă. Nu erau niște oameni bogați, dar, la nivelul comunei lor, puteau trece drept o familie avută. Nu manifestau preferințe politice, dar nici adversități iremediabile. Erau în termeni buni cu toți, se salutau când se vedeau pe stradă și se opreau să schimbe câte o vorbă.

Cu atât mai nedumeriți au fost bunicii mei când, în toamna lui 1940, pe vremea „Statului legionar”, s-au trezit într-o zi că le intră în curte echipa de legionari din sat cu haine de piele și pistoale și, fără multă vorbă, au întrebat unde era scara de la pod. N-aveau încotro, le-au arătat-o. Aceia au luat scara, au proptit-o de capacul din tavan, pe care l-au dat peste cap și unul dintre ei a urcat în pod. Mai departe, au schimbat niște vorbe scurte între ei și cel urcat în pod le-a spus că era săpun acolo.

-Cât? a întrebat șeful echipei.

-Destul, s-a auzit din pod răspunsul.

-Păi, atunci prijoane-l. Să urce unul dintre voi pe scară să-l ajute.

Bunica și bunicul meu stăteau uitându-se la ei mirați și încă nu înțelegeau ce se întâmplă. Ca în orice gospodărie din comună, bunica făcea săpun în casă. Nimeni nu cumpăra săpun de la magazin ca să spele rufele cu el, pentru că fiecare familie avea săpunul ei. Până și în cele mai sărace familii din comună nu exista să nu se facă săpun în casă. De ce echipa de legionari voia să rechiziționeze anume săpunul bunicii mele era de neînțeles. Să fi fost o sancțiune pentru că, de câte ori o chemau cu ei, ea se fofila sub pretextul că o dor șalele? Să fi fost o sancțiune pentru că bunicul meu fusese ales în funcție înainte de guvernarea lor? Simțeau că în familia aceasta nu exista simpatie pentru Legiune? Greu de spus, poate câte ceva din fiecare.

Dar, odată șocul primului moment trecut, pe bunica a cuprins-o revolta proprietăresei care se uita neputincioasă cum un grup de haidamaci îi luau averea ei din pod și o încărcau într-un cărucior cu care veniseră echipați. Ar fi strigat la ei, s-ar fi repezit să le scuture scara, i-ar fi ocărât, i-ar fi făcut hoți și bandiți, dar o reținea faptul că ei erau vreo șase și că erau și înarmați. Și mai ales că nu scăpau măcar vreo vorbă către stăpânii gospodăriei. Nici nu le păsa de ei. Atunci bunica mea s-a întors furioasă către bunicul și i-a aruncat ceea ce nu-i dădea mâna să le spună indivizilor:

-Mărine, tu nu vezi cum îți prijoane ăștia săpunul din pod? Te uiți la ei și nu faci nimic?

-Și ce dracu’ ai vrea să fac? s-a enervat și bunicul, crezând că replica ei chiar îl viza pe el.

-Nu știu, a insistat bunica. Să-i dai afară.

-Păi, tu nu vezi că au pistoale? i-a răspuns și mai nervos bunicul. Vrei să ne împuște pentru săpunul tău? Fi-ți-ar săpunul al dracului să-ți fie!