Gabriel GafițaPe la începutul anilor 2000 întâmplarea – și eventual poate o scăpare a unui anumit ministru al afacerilor externe, fost ambasador la Washington – a făcut să ocup, e drept pentru scurtă vreme, un post care probabil nu i s-ar fi cuvenit, din punctul lui de vedere, tocmai cuiva ca mine: acela de director general-adjunct pentru Europa de Vest și America de Nord. A fost, deși scurtă, o experiență complexă, dar nu atât prin natura domeniului, care nu prezenta pentru mine noutăți deosebite, cât mai degrabă prin abordarea acestuia în cadrul ministerului.
Deci în timpul acelui an cât am fost director general-adjunct pentru Europa de Vest și America de Nord s-au petrecut mai multe episoade care m-au pus serios pe gânduri. Unul dintre acestea a avut loc la București, cu ocazia vizitei unui distins domn american, director al unui institut pentru avansul democrației sau ceva asemănător. Întrucât șefii mei din minister nu puteau sau nu aveau timp și chef, am fost desemnat eu să ofer o cină distinsului domn american și soției sale, la un restaurant din București. Pentru simetrie, am rugat-o pe directoarea Direcției America de Nord și Canada să mă însoțească. În această formație ne-am întâlnit cu oaspeții americani la restaurantul respectiv și am început conversația, neștiind cât de aplicată urma să fie aceasta. Revenisem de puțină vreme din funcția de ambasador în Canada, problematica nord-americană îmi era foarte familiară și așteptam cu interes să văd în ce fel institutul pentru avansul democrației, unde oaspetele american era director, intenționa să se implice în România.
Acesta a intrat direct în subiect. Ce-i drept, a spus de vreo două-trei ori „Budapest”, încât am fost nevoit să restabilesc cu discreție adevărul geografic, ceea ce oaspetele american a reținut și, după aceste mici derapaje inițiale, nu a mai recidivat. În rezumat, scopul vizitei sale la „Bucharest” era să ne ajute să ne rescriem istoria, împreună, desigur, cu institutul său. L-am întrebat în ce sens ar fi urmat să ne rescriem istoria. Așa am aflat că istoria noastră, a românilor, era contaminată cu tot felul de reziduuri nenecesare, cum ar fi pornirile naționaliste, extremismul, intoleranța față de alte etnii care trăiau pe teritoriul României, sentimentul supremației românești și așa mai departe. I-am vorbit oaspetelui american despre reprezentarea tuturor etniilor din România în Parlament, în guvern, în administrația locală, în învățământ, cultură, sport. I-am evocat tocmai toleranța față de alte etnii, care făcuse ca România să fie, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, o țară de refugiu pentru mulți evrei europeni, în drum spre Palestina, că aceștia fuseseră în general protejați în România, desigur, cu excepția unor excese asumate și documentate, că fenomenul așa-zisei „supremații românești” nu se observa în România și că atmosfera de conviețuire era una pașnică și recunoscută ca atare la nivelul Uniunii Europene. Că acum obiectivele noastre erau aderarea la UE și NATO, existând o percepție comună la nivelul societății românești că acestea erau prioritățile noastre în prezent, îmbrățișate de toți românii.
Da, de acord, a spus invitatul nostru american, dar atacul sălbatic al românilor dezlănțuiți asupra maghiarilor pașnici la Târgu Mureș în 1990? Dar pogromurile împotriva comunităților gypsy? Aici a intrat pe teritoriul meu, căci în 1990-1991 fusesem, timp de un an întreg, expert guvernamental pentru problemele minorităților naționale în cadrul guvernului României. I-am povestit în amănunt desfășurarea evenimentelor de la Târgu Mureș din martie 1990, am încercat să-i nuanțez viziunea în alb și negru despre confruntările româno-maghiare de atunci, i-am explicat că politicienii unguri extinseseră în Transilvania campania electorală din Ungaria, trezind falsa speranță la maghiarii de la noi că „acum ori niciodată” era momentul ruperii Transilvaniei de România. Despre așa-zisa discriminare a comunităților gypsy a trebuit să-i spun că în nici un caz situația lor istorică sau actuală nu se putea compara cu cea a persoanelor de culoare din SUA, așa cum era convins directorul institutului pentru avansul democrației, care voia să-mi dea SUA drept exemplu.
Când argumentele lui și-au pierdut substanța unul câte unul pe parcursul discuției noastre, oaspetele american a revenit la rescrierea istoriei românilor. Aici ne putea ajuta institutul lui, ar fi fost o mare ocazie ratată dacă nu ne foloseam de această șansă. Trebuia să fie o muncă desfășurată în comun, pentru ca ei să ne sprijine să realizăm ceea ce doream și noi, dar poate că nu aveam mijloacele de a o face singuri.
-Dar în ce sens să ne rescriem istoria? l-am întrebat.
-În sensul reinterpretării ei, a răspuns oaspetele nostru, absolut senin.
Ca să acordăm atenție anumitor fapte și personaje istorice mai semnificative decât altele și care să ne pună pe noi, românii, într-o lumină mai favorabilă din punctul de vedere al actualității. Nu știam pe atunci că eram la începutul gândirii woke în Statele Unite, când totul trebuia redefinit, reinterpretat, reconsiderat în sensul adecvării sale la normele conștiinței prezentului. Prezent cu care începea istoria omenirii. De exemplu noi l-am avut pe Dracula. Să construim împreună istoria noastră în jurul unui personaj precum Dracula.
Mi-a luat ceva timp să-i fac invitatului nostru distincția între personajul istoric Vlad Țepeș și personajul literar Dracula. Și, pentru că avusesem foarte mult de povestit în acea seară, nu m-am putut abține și i-am spus distinsului interlocutor că, începând cu sfârșitul anilor ’40, exact același lucru noi, românii, îl făcusem în tovărășie cu istoricii sovietici: ne rescrisesem istoria deformând-o, punând accentul pe luptele comuniștilor, pe tradițiile stângii, care nu prea fuseseră până atunci, pe lupta dintre clasa muncitoare și marele capital, dintre boieri și iobagi, cu ignorarea relațiilor de putere în estul Europei, cu desconsiderarea rolului țărilor române la intersecția celor trei imperii. Și am încheiat spunând că istoria noastră nu are nevoie să fie rescrisă încă o dată, cu riscul de a fi din nou deformată și reinterpretată, că abia s-a cam încheiat faza rescrierii ei în sensul restituirii adevărului istoric, pentru că noi știam cine suntem și de unde venim, nu era nevoie să ni se creeze din nou o istorie paralelă și o identitate alternativă.
Când am încheiat acest subiect, spre insatisfacția, de moment, a oaspetelui nostru, care nu avusese câștig de cauză pe niciun front, a intervenit și soția lui. Ea avea de propus un subiect mai „feminin”: prostituția. Foarte multe femei românce, spunea ea, se prostituau cu mare lejeritate în Europa. De exemplu în Kosovo, statisticile arătau că majoritatea prostituatelor proveneau din România. Acestor femei trebuia să ne adresăm, să le explicăm ce lucru rău e prostituția, fiindcă probabil ele, din cauza unei educații neadecvate, nu-și dădeau seama singure. Și atunci li se părea mai ușor s-o apuce pe această cale.
Am întrebat-o pe doamna dacă se gândise vreun moment de ce prostituatele românce mergeau în Kosovo, și nu în Europa Occidentală. Dacă tot era vorba de prostituție, ar fi fost next level în Occident față de Kosovo, o altă calitate de clienți. Dar doamna nu se gândise. Rezulta că răspunsul ei, și anume că erau ignorante, îi ajungea. I-am spus că, în general, cererea atrăgea oferta. În Kosovo era plin de soldați străini, componenți ai trupelor de menținere a păcii. Acolo posibilitățile de câștig erau garantate și net mai mari.
N-am știut că lovesc nemeritat de precis. M-aș fi abținut. Doamna sau era complet naivă, sau nu înțelegea nimic din viața pe care voia și ea s-o reformeze în jurul ei cu orice chip.
–Not our boys, a exclamat scandalizată.
–Why should your boys be different? am întrebat eu, dar era clar că seara fusese un eșec pe toată linia pentru cei doi venerabili vizitatori.
Nu știu ce au discutat cu alte instituții românești în zilele ce au urmat, nici cât succes au avut cu temele cu care veniseră pregătiți pentru avansul democrației în România. Având în vedere că istoria românilor a rămas neredefinită și nerescrisă cu ajutor american, tind să cred că au fost duși cu vorba cât se poate de amabil în spiritul cunoscut al locului. Cât despre prostituția românească în Kosovo, după războiul de secesiune de acolo, efectiv nu știu ce instituție românească se ocupa de acest subiect pentru a oferi coaching femeilor interesate, dar care nu știau că prostituția era, serios vorbind, something really bad.
