Despre râs

Traiul în Asia, cu amestecul de neamuri şi religii de aici, m-a adus pentru prima dată în contact cu noţiunea efectivă de diferenţă culturală. Asiaticii nu stau în general picior peste picior, o poziţie considerată inacceptabilă față de interlocutor. Musulmanii se simt profund insultaţi dacă, stând cineva picior peste picior, ajung în plus să-i vadă şi talpa încălţămintei. Insulta este implicită, pantoful fiind un accesoriu altfel destul de detestabil, care intră în contact cu solul murdar şi care oricum se lasă la intrarea în moschee sau în locuinţă. Când Silvio Berlusconi, din postura de prim-ministru al Italiei, i-a făcut o vizită oficială lui Muammar al-Gaddafi, pe vremea când acesta era încă președinte al Libiei, la discuțiile oficiale Gaddafi a stat picior peste picior cu talpa întoarsă ostentativ spre Berlusconi, ceea ce acesta din urmă probabil a ignorat, însă presa internațională a interpretat ca pe o insultă maximă și intenționată.

Locuitorii din Malaezia nu indică niciodată ceva cu arătătorul întins, gest considerat obscen, ci cu pumnul strâns, dar cu degetul mare deasupra pumnului, având grijă să nu depăşească celelalte degete. Mâna pare cumva frântă din poignet, dar degetul mare de deasupra pumnului şi mâna întinsă indică direcţia de interes. Gestul anumitor politicieni americani de a selecta pe cineva din audiență și de a arăta cu degetul înspre el și cu mesajul implicit: ”Te-am recunoscut!” sau ”A, erai și tu aici?” ar fi imposibil în Asia, unde niciodată degetul arătător nu se îndreaptă spre cineva.

Foarte complicată mi s-a părut în Asia utilizarea portmoneului și mereu mă găseam în încurcătură. Bărbaţii poartă de obicei portmoneul în buzunarul drept din spate al pantalonilor. Îl scot prin urmare cu mâna dreaptă şi plătesc cu mâna stângă. Dar mâna stângă e mâna ruşinoasă pentru musulmani și e folosită numai la spălat. De aceea nu poţi oferi ceva cu mâna stângă pentru a nu-l jigni pe celălalt. Prin urmare scoţi portmoneul cu mâna dreapta, îl pui pe masă ori îl treci în mâna stângă, scoţi banii şi-i dai tot cu mâna dreaptă. Sau mai bine, dacă tot ai pus pe masă portmoneul, dai banii ţinându-i cu amândouă mâinile, ceea ce este un semn de adânc respect. Vânzătoarea îţi dă bonul tot cu două mâini. Ceea ce te obligă să-l primești, desigur, și tu cu două mâini. Toată lumea e mulţumită, buna cuviință e respectată şi nimeni nu se simte jignit. Viaţa de zi cu zi în Asia e o suită de mici ceremoniale.

Cel mai tare contrariază însă problema râsului. Oriunde mergi în Asia, toată lumea îţi zâmbeşte, toată lumea e amabilă, toată lumea e ospitalieră, nimeni nu spune nu. O angajată zâmbitoare te preia la intrarea în hotel, te predă după câţiva paşi unei alte angajate zâmbitoare, care te duce spre o a treia, zâmbetele devin din ce în ce mai dulci, până ajungi la lift sau la scara rulantă. Te simţi oarecum liniştit, mai ales că te însoţeşte acel exces de populaţie pe care nu prea-l ai în Europa, unde nu sunt atâtea asistente, iar femeile sunt mai severe, mai tranşante și mai grijulii să nu se simtă hărțuite sexual. Obişnuit cu aceste zâmbete senine, rămâi contrariat, ca mine, când într-o zi am auzit-o pe menajera noastră indoneziană spunându-i soţiei mele: „Doamnă, am spart o farfurie” şi râzând, mi s-a părut, cu oarecare poftă. În fine, era doar o farfurie obișnuită, dar veselia a fost cea care m-a mirat, mai ales că însoţea o pagubă. Cu timpul ne-am aflat şi în alte situaţii critice care, în mod ciudat, cel puțin în Malaezia păreau demne de tot hazul: când am chemat administratorul chinez să vadă că ni s-a spart o ţeavă de apă în apartament și acesta a constatat paguba râzând, sau când un motociclist a intrat în maşina ambasadei staţionată la un stop și l-a apucat râsul văzând că ne înfundase portiera. În sfârşit, am vrut să facem o excursie în insula Bali din Indonezia şi fetele de la agenţia de turism au dus mâna la gură toate odată şi nu se mai opreau din râs. „Ce-i aşa comic?”, le-am întrebat. „În Bali explodează bombe”, mi-a spus o fată abia oprindu-se din râs. Într-adevăr explodase o bombă în Bali cu o lună în urmă într-o discotecă și fuseseră mulți morți. „Şi cine merge în Bali moare. Hahahaha!”

Am mai trecut prin câteva astfel de situații în Asia, când mi s-a produs un prejudiciu, care însă a stârnit o mare veselie la preopinenții mei, precum în cazul negustorului chinez când ochelarii de soare pe care voia să mi-i vândă s-au dezmembrat de îndată ce i-am pus la ochi. Și de fiecare dată nu le-am înțeles reacția, rămânând cu o dilemă: cum de puteai fi atât de vesel când tu erai de fapt în culpă? Însă dilema mea a primit un răspuns dramatic într-o seară când am revăzut, pe un canal american, filmul ”Platoon” al lui Oliver Stone (1986).

În film erau destule scene greu de urmărit, din cauza cruzimii lor, dar una dintre ele mi s-a părut absolut oribilă. ”Platoon” este povestea unui pluton de soldați americani în timpul războiului din Vietnam. Dincolo de tensiunile și rivalitățile dintre ei, acești soldați umblă prin jungla vietnameză supraînarmați în căutare de partizani Vietcong. La un moment dat ajung într-un sat, unde nu găsesc decât femei și copii. Bărbații, probabil toți combatanți Vietcong, au dispărut din peisaj. Soldații americani nu au cu ei un interpret, ca să dialogheze cu sătencele. Dar suspectează, cu oarecare dreptate, că tot satul era de partea Vietcongului, inclusiv soțiile și mamele care nu plecaseră de acolo. În fiecare casă intră câte doi sau trei soldați, caută capacele de la pivnițe, verifică dacă sub pământ nu sunt ascunși partizani Vietcong, dar nu găsesc pe nimeni și tensiunea crește pe măsură ce se vede că sătencele au ceva de ascuns, dar, profitând că nu înțeleg limba, se prefac că nu știu despre ce e vorba. Soldații strigă la ele, le amenință, dar femeile tac și-și strâng copiii cât mai aproape.

Singurul bărbat matur pe care-l găsesc în sat e un biet retardat mintal, care stă într-o colibă și împletește la un coș de nuiele. Sergentul ce comandă plutonul de soldați îl întreabă răstit în engleză ce-i cu el acolo, dacă e membru al Vietcongului și unde erau ceilalți bărbați. Tânărul handicapat nu înțelege întrebarea, spune ceva la întâmplare în limba lui și începe să râdă. Sergentului american i se pare că vietnamezul râde de el pentru că nu reușește să găsească partizanii Vietcong și urlă din ce în ce mai înfuriat. Vietnamezul îi răspunde ceva, orice, dar nu încetează să râdă când vorbește. Mama vietnameză, aflată în colibă, își dă seama ce tragedie este pe cale să se-ntâmple vâzându-l pe sergentul tot mai furios și pe fiul ei râzând întruna inconștient și se interpune între cei doi strigând disperată ceva în limba ei. Urmează, previzibil, violenţa fizică, o rafală automată la picioarele băiatului, gesticulaţia handicapată a tânărului îngrozit, o mamă care încearcă să îşi apere copilul şi, în final, un previzibil glonţ de aproape în capul tânărului vietnamez. Soldatul declară că a pedepsit batjocura, sfidarea. În scena, de o intensitate greu de suportat, singura fiinţă care înţelege brusc că râsul nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea este ţăranca vietnameză, care îşi simte fiul condamnat de faptul că în lumea lor şi în tradiţia orientală râsul poate exprima şi frică, şi ruşine, şi încurcătură şi, mai ales, el poate fi o formă de a cere iertare, îndurare. Blocat în propriul său refugiu cultural, ţăranul râde din ce în ce mai tare ca să exprime frică şi supunere sperând că în acest fel va putea să-şi salveze viaţa, în timp ce soldatul american înţelege în mod eronat râsul lui ca pe o detaşare superioară și o sfidare. Evident, purtătorul de armă are în final nu dreptate, ci câştig de cauză.

Nu la toate popoarele și în toate culturile râsul exprimă doar bucuria, veselia, bășcălia făcută de celălalt, disprețul sau pur și simplu ironia. Caucazienii, cum sunt denumiți albii în cultura americană, tind să interpreteze râsul în acest fel. Dar în Asia el exprimă, pe lângă veselie sau bucurie, teama de a nu fi pedepsit, rușinea, stânjeneala, încurcătura, jena față de celălalt, dorința de a-ți cere scuze pentru o pagubă produsă.

După această revelație dureroasă n-am mai privit niciodată râsul doar ca pe o formă de bucurie sau de ironie. Dar ceea ce m-a impresionat profund a fost că Oliver Stone, american fiind, a înțeles această diferență fundamentală dintre percepția asupra râsului într-o cultură și-n cealaltă și a reușit să ne pună și nouă în față o dilemă existențială pornind de la un lucru simplu, pe care doar aveam impresia că-l înțelegem și pe care îl lăsam să ne marcheze ca atare.

Morala fabulei ar putea fi că, la limită, diversitatea culturală, dacă nu te omoară, te îmbogăţeşte. Ar fi interesant de constatat câţi dintre noi suntem atenţi la particularităţile celor cu care venim în contact, acasă ori în străinătate, la felul cum îşi percep ei religia, familia, libertatea cuvântului şi ordinea socială, cum îşi exprimă ei sentimentele în public şi cum încheie înţelegerile „de serviciu”. Cum îşi cultivă relaţiile interpersonale şi care e percepţia lor despre străini. Ce gesturi şi atitudini sunt importante pentru ei şi care în orice caz trebuie, sau în nici un caz nu trebuie făcute. În acest fel se va putea înţelege şi semnificaţia râsului în diferite părţi ale lumii, sau importanţa faptului de a oferi o carte de vizită sau un bon la magazin cu amândouă mâinile, zâmbind.

Când începi o frază, ca mulți dintre compatrioții noștri, cu „Nu-i treaba mea”, „N-am nici o obligație să fac cutare lucru”, „Nu mă interesează”, „Am spus o dată Nu”, „De câte ori să repet?”, sau „Lasă-mă, dom’ne, în pace cu chestiile astea”, cu siguranţă că n-ai s-o poţi termina cu please sau cu thank you, cum se întâmplă, în mod obligatoriu, în alte limbi.