Gabriel GafițaPe la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, când în lumea occidentală începea ampla mișcare de emancipare, de eliberare sexuală și de spargere a tuturor normelor și convențiilor acceptate până atunci, un cunoscut critic și istoric literar din România, un bărbat discret, de vârstă medie, domiciliat în București, angajat al unei importante reviste literare din capitală, cu soție (poetă) și copil (adolescent), își făcea într-o zi discret bagajele și pleca de acasă pe tăcute pentru a se muta în orașul T la poeta X, cunoscută ca fiind o fire extrem de generoasă, mai tânără ca soția sa și mai cu seamă singură.
În familia rămasă la București plecarea lui a declanșat o tragedie. Soția (poetă), cu vreo doi ani mai mare decât el, trecea prin toate stările posibile; de la schimbatul yalei și amenințări cu ruptura definitivă la asigurări că-l reprimește în orice condiții, numai să vină înapoi acasă, ea a încercat toate trăirile pe care le generează de obicei marile plecări de acasă. A scris inclusiv un grupaj de versuri de dragoste, pe care le-a publicat într-o altă revistă literară și care au fost interpretate în grupul prietenilor lor ca un strigăt mascat de disperare, deși ea, ca poetă, scria în general poezii de dragoste cu despărțiri și reveniri. În afară de acest grupaj liric, soția nu se plângea în public, dar dădea telefoane la prieteni ori de câte ori suferința ei devenea insuportabilă. În mintea sa, un prieten se caracteriza prin aceea că, atunci când apărea o situație ca cea de față, nu o lăsa pe soție să negocieze revenirea soțului, ci intervenea discret și-i transmitea acestuia termenii ei de reconciliere. Dar nici prietenii nu erau în largul lor și niciunul din ei nu ar fi vrut să sune acasă la poeta X, să-l ceară la telefon pe criticul literar și să-i transmită termenii soției. Astfel, oricât voia soția (poetă) ca umilința ei să fie cât mai neștiută, la revista unde lucra fugarul de acasă inevitabil realitatea se cunoștea, dacă nu pentru altceva, măcar pentru faptul că omul nu mai venea la lucru ca înainte, ci-și trimitea articolele săptămânale prin poștă, din orașul T. Despre ce scria cunoscutul critic și istoric literar? Evident prioritar despre calitățile literare superlative ale gazdei sale.
Această situație imposibilă a durat vreo trei sau patru luni. La capătul lor, când vâlvătaia se mai abătuse, fie poeta X a simțit că devenise destul de consacrată după campania publicitară declanșată de reputatul critic literar, fie însuși criticul intuise că-și fuseseră îndeajuns utili unul celuilalt, astfel încât, cu aceeași discreție ca la plecare, el își făcea bagajele în orașul T și se suia în trenul de București. Acasă, găsind yala schimbată, a sunat firesc la ușă, fiind acceptat înăuntru la fel de firesc. Ce a discutat cu soția sa (poeta) e greu de spus fiindcă niciunul dintre ei nu a simțit nevoia să ofere explicații celor care-i vedeau ieșind împreună ca înainte. El s-a prezentat la lucru din nou firesc, nu i s-au pus întrebări, deci nu a avut de dat explicații. Mergeau în vizită la aceiași prieteni, pe care ea îi acuza în secret de lașitate și de nepăsare, iar el îi aprecia în tăcere pentru discreție și solidaritate.
Odată totuși, la primul Crăciun, după o masă veselă și îmbelșugată, când soțiile s-au retras să sporovăiască într-o cameră, iar soții au rămas să fumeze și să discute în sufragerie, un prieten a îndrăznit să rupă cercul de tăcere cu o întrebare la care nimeni nu aflase încă un răspuns.
„Măi, Ticule, hai spune să știm și noi: ce ți-a lipsit ție acasă de a trebuit să pleci în orașul T?”
A urmat o tăcere densă. Cel întrebat își mesteca țigara încurcat. A tras câteva fumuri adânc în piept ca și cum ar fi fost incomodat de inevitabila întrebare. Ce să le spună: că poeta X era cu 15 ani mai tânără decât el? Că-i oferise mai mult sex decât soția? Că nu rămăsese nici el dator generozității ei? Că după trei sau patru luni înțelesese că nu era decât o experiență trecătoare și nimic mai mult? Că nu avusese unde se duce altundeva decât înapoi acasă, la soție? Doar era pe la mijlocul anilor ’60, când asemenea lucruri nu se discutau deschis. Cel puțin nu în România. Pe de altă parte, îi simțea pe ceilalți prieteni ai săi bărbați roși de curiozitate și de invidie și în așteptarea unui răspuns din partea lui.
Și atunci a oftat adânc:
„Măi, e greu de spus… Tipa făcea un pui cu smântână… o nebunie.”
