Gabriel GafițaEram din nou la Bruxelles, o altă dată, însă tot pe aeroportul Zaventem. Sosisem ceva mai devreme decât era nevoie pentru a mă îmbarca în avionul de București, dar numai cu acest preț putusem beneficia de un loc într-o mașină a ambasadei, care mai ducea pe cineva la aeroport. Eram obișnuit cu gruparea delegaților din țară în câte o singură mașină, dacă se putea și nu avea nimeni nimic de obiectat. Nu eram să le creez tocmai eu probleme colegilor de la ambasada pe lângă Uniunea Europeană. Mă bucuram că aveam să ajung la aeroport în timp util. Deci mă plimbam agale prin zona de check-in și urmăream operațiunea de îmbarcare a miniștrilor de externe europeni care mergeau la o reuniune găzduită de orașul Praga. Mă și gândeam ce densitate de miniștri avea să fie în acea cursă aeriană de la Bruxelles la Praga. Fusese o altă reuniune ministerială la Bruxelles, la care trebuiseră să participe toți miniștrii de externe din UE, iar apoi venea cea de la Praga, back-to-back, cum se spune în limbajul diplomatic la reuniunile care se țin legate.
Îmi plăcea să-i văd îndeaproape pe miniștrii de externe cunoscuți doar de la televizor, să-i văd cât de înalți erau, cât de zâmbitori, cum se comportau ca persoane obișnuite. Era o defilare simpatică de personalități și de reacții individuale. L-am văzut și pe ministrul de externe român, foarte înalt, mereu cordial și zâmbitor, însoțit de ambasadorul nostru la UE. Nu m-am dus să-mi aduc omagiul, să-l salut întrerupându-i conversația cu ambasadorul și să-i semnalez că și eu eram în aeroport. Ce rost ar fi avut să-i arăt că-mi făceam datoria la Bruxelles, într-o reuniune mult mai puțin vizibilă decât a lui?
Am văzut apoi o figură foarte cunoscută, un domn între două vârste grizonant, într-un costum obișnuit, de călătorie, trăgând o valijoară pe două roți și cu un parpalac pe braț. Mergea singur prin sala de check-in și se îndrepta spre porțile de intrare către controlul bagajelor, era relaxat și părea amuzat de vânzoleala din aeroport. Când am stabilit cu el eye contact, mi s-a părut atât de cunoscut încât ar fi fost probabil o indelicatețe din partea mea să nu-l salut. L-am salutat deci cu un zâmbet larg nerecunoscându-l și i-am spus „Hello!” El m-a întrebat: „Ne cunoaștem? Aici se țin multe reuniuni.”
Nici el nu era vorbitor de engleză.
„Eu sunt din România”, m-am recomandat.
„Eu sunt din Ungaria”, mi-a spus zâmbind și în clipa aceea mi-am dat seama că era ministrul de externe al Ungariei. Cum putusem să nu-l recunosc din prima clipă? Asta probabil, m-am gândit, pentru că nu mă așteptam să-l văd umblând de unul singur prin aeroport și ducându-și bagajul pe roți „ca fiecare”. Dar mi-am revenit rapid și am recurs la bruma de limbă maghiară pe care o mai țineam minte din anii când lucrasem la editura minorităților, Kriterion, într-un birou cu patru colegi maghiari.
„Természetesen, miniszter úr, felismertem önt.” (Bineînțeles, domnule ministru, v-am recunoscut.)
Ceva mai târziu am văzut însă o delegație a cărei amintire mă urmărește obsesiv: delegația Republicii Moldova. Ministrul, al cărui nume nu-l rețin, mergea primul cu mâinile complet libere. După el, ca un stol de berze zburând sub forma unui unghi, mergeau vreo opt persoane, membri ai delegației lui și reprezentanți ai ambasadei. În funcție de cel căruia voia să i se adreseze ministrul, acesta ieșea din formația de zbor și se apropia deferent de persoana ministerială, mergând înainte, dar pe biais, adică în buiestru, cu diferența că numai el mergea întors și incomod, ministrul mergea drept privind în față, vorbind cu un interlocutor imaginar ca și cum celălalt nici n-ar fi existat. Însoțitorii duceau și bagajul domnului ministru și balonzaidul lui. Ministrul nu ducea nimic.
La un moment dat, a apărut cineva din spate cu o hârtie în mână, s-a apropiat în fugă de ambasador, probabil că acela era ambasadorul, i-a spus ceva și a continuat și el să urmeze formația de zbor în mers. Îmi imaginez că era cineva de la ambasadă, care adusese o comunicare de ultimul moment. Așa se vedea în poză de la distanță. Ambasadorul a luat hârtia, s-a apropiat de ministru și i-a spus ceva. Ministrul a primit hârtia, a început s-o citească fără a se opri, ambasadorul îl urma cu pași stângaci, adăugați, fiindcă și el intrase pe modul de buiestru, în fine ministrul s-a lămurit și a dat drumul la hârtie. Nu i-a returnat-o ambasadorului, care îl urma ca s-o primească, nu a întins-o nimănui din suita lui, nu a comentat nimic în urma lecturii făcute, ci pur și simplu a dat drumul la hârtie din dreptul ochilor. Terminase de citit, doar nu era să -și ocupe o mână ținând foaia.
Aceasta a făcut exact ceea ce face orice foaie atunci când i se dă drumul să cadă liber. Întocmai ca o frunză, s-a legănat la dreapta, s-a legănat la stânga în drumul ei către pământ și urma să se lase pe podeaua aeroportului, când… Ei bine, când cineva din delegația ministrului moldovean a prins-o din zbor, pentru că nu e recomandabil să lași un obiect să cadă nici chiar când demnitarul îi dă drumul să cadă liber. Aviz amatorilor, care nu prind paltonul atunci când deținătorul lui vrea să-i dea drumul pur și simplu și vede că nimeni nu are bunul simț să se repeadă să-l prindă-n zbor.
